Provocarea numita ''Copilul Hiperactiv''

    Piatra de încercare a oricărei familii, învăţător, educator, profesor este experienţa cu un copil hiperactiv. De regulă ei descriu acest copil în felul următor: nu se opreşte, nu stă în loc, pune mîna peste tot, nu ascultă nimic, mă epuizează, este cu capul în nori, trece de la una la alta, este distrat, trînteşte răspunsuri înainte ca întrebarea să fie complet pusă, pare că nu ascultă ce i se spune, vorbeşte excesiv de mult, se angajează în activităţi periculoase, este

pornit pe conflict, sare la bătaie, nu poate fi stăpînit de nimeni, nu îşi poate planifica activităţi viitoare în mod efectiv.

   Din aceste plângeri se poate decela instabilitatea atît la polul motor şi cît şi la polul capacităţilor atenţiei. Însă, nu întotdeauna un copil cu instabilitate sau agitaţie psihomotorie este un copil hiperactiv. Ca şi context psihologic instabilitatea poate face parte dintr-o stare reactivă la o situaţie traumatizantă sau anxiogenă pentru copil, poate să apară după intervenţii chirurgicale, după separări sau despărţiri familiale, sau traume afective.

?Cum putem identifica un copil hiperactiv?

     Criteriul de diferenţiere între copii mai agitaţi, activi, instabili şi cei cu hiperactivitatea ţine de frecvenţa şi intensitatea cu care apar manifestări pe trei planuri:

1. Hiperactivitate

•  Este într-o continuă mişcare şi nu poate sta liniştit mult timp, îşi mişcă mereu mîinile şi   picioarele şi nu poate fi influenţat de cei din jur să se stăpînească
•  Se mişcă excesiv când doarme
•  Are dificultăţi în a sta liniştit
•  Are dificultăţi în a sta pe asezat
•  Aleargă, sare, se caţără în momente sau contexte nepotrivite
•  Are dificultăţi în a executa sarcini rutiniere sau care presupun să stea liniştit
•  Vorbeşte excesiv de mult
•  Are dificultăţi în a urma instrucţiunile date de cei din jur
•  Se comportă de parcă ar fi „condus de un motor”

2. Impulsivitate

•  În general reflectă absenţa autocontrolului
•  În conversaţie dă răspunsuri fără să aştepte să i se pună întrebarea pînă la capăt
•  Nu poate să îşi aştepte rîndul în diverse activităţi (joacă sau diverse intercaţiuni în grup)
•  Îi intrerupe şi îi deranjează pe ceilalţi
•  Este conflictual şi deseori agresiv însă problemele provocate de cele mai multe ori nu sunt premeditate.
•  Nu poate respecta constîngerile sociale
•  Deşi înţeleg constrîngerile şi regulile, le pot cita, fac diferenţa între bine şi rău, gîndesc abia după ce au facut ceva.
•  Deşi se simt vinovaţi de ceea ce au facut este puţin probabil ca acest sentiment de culpabilitate să prevină în viitor acţiuni similare
•  Reacţiile lor diferă de cele ale copiilor agresivi care se lovesc asigurînduse că nu sunt văzuţi; hiperactivul răspunde din reflex, impulsiv.
•  La şcoală răspund fără a ridica mîna, se apucă de rezulvat o sarcină înainte de a asculta instrucţiunile, sunt grabiţi, îşi manifestă exploziv trăirile emoţionale.
•  În interacţiunile sociale nu respectă regulile, nu se pot controla, nu sunt conştienţi de consecinţele acţiunilor lor asupra altora, învaţă greu din propriile greşeli.
•  Trece excesiv de la o activitate la alta
•  Părăseşte frecvent locul în clasă

3. Deficit atenţional

•  În general nu se poate spune că nu sunt atenţi, ci ca sunt atenţi la tot
•  Sunt uşor distraşi de stimuli exteriori, par să se plictisească repede de o sarcină, dar de fapt nu rezistă stimulilor externi care îi solicită simţurile cu aceeaşi forţă
•  O parte dintre aceşti copii sunt distraşi de propriile gînduri şi senzaţii
•  Trec de la o activitate neterminată la alta, se plictisesc repede în sarcini repetitive
•  Nu reuşesc să realizeze fără supervizare sarcinile în clasă sau temele acasă
•  Pierd obiecte necesare temelor sau activităţilor şi uită, în general
•  Nu observă detaliile, respinge activităţile ce îi solicită o concentrare susţinută, mai ales într-un mediu complex
•  De multe ori dă impresia că nu ascultă atunci cînd i se vorbeşte
•  Procesele atenţionale sunt destul de variabile şi de fluctuante, uneori pot fi pe fază, alteori sunt absenţi.

?Cînd este cazul să apelăm la un specialist?

   Atunci cînd majoritatea manifestărilor prezentate apar înainte de vîrsta de 7 ani, se manifestă intens şi frecvent pe o perioadă de cel puţin 6 luni atunci este cazul să vă adresaţi unui specialist pentru stabilirea unui diagnostic şi a unei strategii de intervenţie. 

   Este absolut necesar să vă adresaţi unui psiholog psihoterapeut pentru o evaluare psihologică completă (evaluare comportamentală şi evaluare cognitivă), respectiv pentru realizarea unui plan de intervenţie personalizat, unui neurolog pentru un diagnostic diferenţial al ADHD de sindroamele medicale sau neurologice care pot să prezinte simptome similare şi unui psihiatru deoarece de multe ori este necesară medicaţia.

?Care ar fi cauzele hiperactivităţii?

     Mulţi părinţi acceptă cu greu diagnosticul de hiperactivitate cu deficit de atenţie şi prima lor întrebare este: care este cauza acestei tulburări?

Cauzele sunt multiple iar factorii implicaţi sunt destul de dificil de identificat:

• Factori genetici-au un rol semnificativ şi s-a constatat o incidenţă crescută de alcoolism, sociopatie şi alte tulburări psihice la taţii sau mamele copiilor hiperactivi. 
• Factori medicali: complicaţii în timpul sarcinii, naşterii sau în perioada de sugar, tulburări ale funcţiilor cerebrale (leziuni cerebrale rezultate în urma infecţiilor, a traumatismelor sau a altor complicaţii care pot apare în perioada pre sau perinatală . 
• Factori de mediu: mediul familial, experienţele din acest mediu sau din mediul şcolar (creşă, grădiniţă, cămin, şcoală). 

?Cum se manifestă hiperactivitatea în diverse situaţii?

     Este deja cunoscut faptul că hiperactivitatea se poate manifesta în cele mai diverse situaţii, dar se poate manifesta fie numai acasă, fie numai la şcoală. În funcţie de acest aspect se poate modula programul terapeutic şi tratamentul medicamentos (dacă este cazul, şi numai după ce a fost consultat un medic psihiatru). 

Iată cum se manifestă hiperactivitatea în situaţii diferite:

• Acasă: nu respectă regulile stabilite de părinţi, nu termină activităţile sau sarcinile pe care le-au primit, întrerup mereu discuţiile sau activităţile părinţilor, au un comportament înclinat spre accidente, intră mereu în conflict cu fraţii. 
• La grădiniţă sau la şcoală: are un comportament imprevizibil, are eşec în a urma regulile, nu învaţă din greşeli, deprinderile sociale sunt deficitare. Nu îndeplineşte sarcinile de lucru, manifestă o organizare defectuasă a activităţii, este neglijent, dezoronat, nu ascultă, nu îşi poate concentra atenţia, are dificultăţi în a sta liniştit pe scaun, întrerupe des lecţia, deranjează colegii sau îi provoacă, în timpul jocului este indecis şi mereu nesatisfăcut şi nemulţumit. 
• Cu ceilalţi copii: are dificultăţi în a respecta regulile jocurilor structurate, ar dori să fie lider dar nu respectă regulile grupului sau ale jocului, nu au răbdare să îşi aştepte rîndul, sunt impulsivi cu cel din jur sau cu obiectele (distrug jucăriile), fără rea intenţie, vorbesc excesiv de mult şi sunt gălăgioşi, pot cu uşurinţă să influenţeze alţi copii, se angajează în jocuri periculoase fără a evalua consecinţele. 

?Cum evoluează hiperactivitatea?

    Nu vom descrie în amănunt evoluţia hiperactivităţii deoarece este un subiect extrem de vast, ci doar vom evidenţia simpomele dominante la diverse vîrste. 

    În jurul vîrstei de 3 ani sunt evidente neatenţia şi refuzul de a asculta; la preşcolari sunt dominante semnele hiperactivităţii motorii (aleargă, sare, se caţără, se loveşte mereu, etc); la şcolarul mic domină neastîmpărul şi neliniştea; la pubertate se diminuează hiperactivitatea datorită modificărilor hormonale; la adolescenţă domină agresivitatea şi actele antisociale; dacă hiperactivitatea se manifestă şi la maturitate, adultul hiperactiv este inconsecvent, impulsiv, îşi asumă inutil riscuri, etc.

?Ce rol au medicamentele în hiperactivitate?

    Tratamentul medicamentos reprezintă o premisă necesară în abordarea hiperchineziei, dar nu şi suficientă. De regulă este folosit ca bază pentru aplicarea celorlalte forme de terapie. Iată cîteva aspecte importante referitoare la tratamentul medicamentos:

  Cele mai folosite medicamente sunt Ritalin şi Medikinet, ce au ca substanţă activă methylphenidat-ul, psihostimulant care stimulează activitatea creierului.

Psihostimulantele au efecte clare la majoritatea copiilor cu hiperactivitate.

Medicamentele au ca efecte: diminuarea hiperactivităţii, îmbunătăţirea capacităţii de concentrare, diminuarea impulsivităţii, şi în consecinţă creşterea performanţelor şcolare.

   Efectele medicamentelor se manifestă doar în perioada administrării lor, iar efectele pe termen lung nu sunt suficient de studiate. Doar tratamentul în sine nu are efecte magice, ele doar diminuează problemele comportamentale şi îmbunătăţesc capacitatea copilului de a învăţa, deci creează disponibilitatea acestuia de a asimula informaţie. De aceea el trebuie completat cu alte forme terapeutice. Medicamentele pot avea efecte secundare: tulburări de somn,diminuarea apetitului alimentar, dureri abdominale, cefalee, ticuri, depresie, întîrzieri de creştere.

?Cum reacţionează adulţii care au în grijă un hiperactiv?

     Hiperactivul îşi enervează foarte des părinţii, îi deranjrază mereu, aceştia fiind mai tot timpul stresaţi şi epuizaţi. Ei se plîng că nu mai au timp pentru ei înşişi, nu pot face nimic de faţă cu copilul, nu mai fac faţă în a-l supravehea, servirea mesei devine o problemă pentru toţi membrii familiei, făcutul temelor acasă sunt un adevărat coşmar, trezitul şi mersul la culcare sunt o dramă, accesele de furie ale hiperactivului îi derutează pe părinţi, iar în public mulţi părinţi nu se mai încumetă să iasă însăţiţi de copil. Dacă mai există fraţi în familie rivalitatea fraternă atinge apogeul. 

       De multe ori, şi părinţii au nevoie de suport terapeutic sau de consiliere.

În cazul hiperactivităţii cu deficit de atenţie implicarea părinţilor în programul terapeutic este esenţială. Ei trebuie să înveţe de la terapeut tehnici comportamentale pe care să le aplice acasă, tehnici de disciplinare pozitivă adaptate hiperactivului, au de completat fişe de urmărire zilnică. 

      Aceştia sunt părinţii activi care solicită consultaţia psihologică sau psihiatrică, ţin cont de semnalările învăţătorului, se implică puternic în programul de susţinere. Însă mai există 2 categorii de părinţi, care la rîndul lor constituie pentru psiholog o problemă în sine. 

Părinţii reticenţi iau semnalările dascălului sau ale psihologului şcolar ca pe un afront personal, au prejudecăţi puternice, şi refuză să accepte că sunt părinţii unui copil cu dificultăţi adaptative. Unii reacţionează atît de puternic, încît îşi mută copilul la altă grădiniţă sau şcoală, dezorientînd şi mai tare copilul, iar motivul invocat este de cele mai multe ori următorul: „au ceva cu copilul meu”.

       Părinţii pasivi sunt acei părinţi care sunt receptivi, care duc copilul la un cabinet sau altul dar care consideră că implicarea lor se termină şi transferă responsabilitatea exclusiv celui care se ocupă de copil.

?Ce simte şi ce gîndeşte copilul hiperactiv?

      Adulţii aflaţi in interacţiune cu un copil hiperactiv intră într-un cerc vicios, acordînd atenţie copilului atunci cînd este deranjat de acesta. Atunci cînd este liniştit copilul nu primeşte atenţie şi apreciere din partea părintelui prea extenuat să mai observe aceste mici momente de linişte. De aceea copii îşi deranjează părinţii intenţionat atunci cînd vor atenţie, apreciere, afecţiune, securizare. Din acest motiv adulţilor le scapă din vedere ceea ce se află în sufletul şi în mintea unui copil hiperactiv:

• Mă simt de parcă aş fi singur
• Părinţii mei sunt dezamăgiţi de mine
• Oamenii sunt nedrepţi cu mine
• Cei din jurul meu mă condideră ciudat, mă ignoră, nu mă plac
• Vreau să mă lasaţi în pace
• Nu sunt bun de nimic
• Uit deseori ceva iar ceilalţi mereu rîd de mine Încerc tot timpul, dar greşesc
• Mereu sunt blamat că nu încerc, dar mă străduiesc
• Mă simt respins, jignit
• Nu are rost să mai încerc ceva pentru că oricum nimic nu e bun sau nimeni nu este mulţumit de ceea ce fac.

!Sugestii pentru planul de intervenţie

Cum se realizează un plan de intervenţie

    Planul terapeutic de intervenţie îl construieşte în manieră personalizată psihologul psihoterapeut după ce a realizat evaluarea psihologică completă (inclusiv interviurile şi aplicarea protocoalelor structurate părinţilor, „educatorilor” (învăţător, diriginte, profesor, etc) sau altor persoane cu rol important în viaţa copilului (bunici, bone). Diagnosticul final va fi pus atunci când are rezultatele examenului medical (neurologic şi/sau psihiatric). 

      Planul de intervenţie se construieşte şi se rafinează în timp, prin directa colaborare cu părinţii şi cu un reprezentant al mediului şcolar (cel mai implicat sau mai apropiat de copil). Fără muncă de echipă este aproape imposibil să obţii rezultate bune. 

      Este suficient ca unul dintre factorii implicaţi, să saboteze cu sau fără voie „sistemul” şi munca celorlalţi este în zadar. Am întâlnit destule cazuri în care munca de saptamani ne-a fost ruinată pentru că vreo bunică nu înţelegea importanţa respectării sistemului de recompensă şi pedeapsă şi se apuca să recompenseze „odorul” fără motiv, sau pentru că învăţătoarea ajungea la capătul răbdării şi începea „demersul” transferării copilului în altă clasă sau chiar şcoală.

Dacă esti educator/învăţător/profesor 

     Ar fi de preferat ca mediul şcolar să fie unul stabil, structurat şi predictibil. Aceşti copii trebuie pregătiţi pentru orice schimbare pentru a evita dificultăţile datorate confuziei şi a lipsei de structură. Este foarte important felul în care este aranjată clasa, unde este el poziţionat, cîţi stimuli de distragere a atenţiei apar din mediul clasei. 

      Găsiţi un spaţiu în care poate să se reorganizeze sau să îşi revină atît în timpul orei cît şi în pauză. Ar fi de preferat să existe cît mai puţini stimuli exteriori de distragere a atenţiei, să fie aşezat cu un coleg liniştit sau singur în bancă, în faţa catedrei pentru a putea păstra apropierea. 

     Este cunoscut deja faptul că aceşti copii lucrează foarte bine în raport de 1 la 1. Îl putem ajuta să îşi organizeze materialele pe bancă, să îşi definească spaţiul său, locul obiectelor sale. Luaţi dv. o pauză cînd simţiţi nevoia pentru că aceşti copii vă duc la epuizare.

    Activităţile trebuie bine planificate, sarcinile trebuiesc adaptate din punct de vedere al dificultăţii, lungimii şi al feed-backului în desfăşurare. Putem folosi pentru sarcinile de lucru materiale atractive şi interesante în mai multe varietăţi senzoriale. Dacă nu mai pot sta locului e bine să fie lasaţi să se mişte; deasemenea au mare nevoie de pauză, nu îi pedepsiţi privîndu-i de ea. 

     Instrucţiunile trebuie să fie clare şi concise, nu exprimăm mai multe reguli odată, nu treceţi mai departe pînă nu ne-am asigurat că le-a receptat. Vorbiţi puţin şi utilizăm propoziţii scurte pe care le repetăm dacă este necesar. Alternaţi perioadele pasive cu cele active şi lăsaţi-le mai mult timp pentru a trece de la una la alta. Atenţionaţii cînd urmează să treceţi la altă activitate pentru lase acomoda cu tranziţia sper alta sarcină sau spre altăsecvenţă a sarcinii.   Oferiţi mereu feedback pentru comportamentele dezirabile, identificaţi şi acordaţi consecvent recompense şi întăriri pentru comportamentele dezirabile, menţineţi o comunicare frecventă şi regulată cu părinţii.

Dacă eşti părinte

     Există foarte multe publicaţii care se ocupă exclusiv de tehnicile de intervenţie în cazul acestor copii descrise şi explicate în cele mai mici detalii. De aceea aici vom enumera doar acele tehnici eficiente pe care le puteţi folosi cu succes: utilizarea întăririlor pozitive (lauda, încurajarea, recompensarea) time out-ul, contractul comportamental, economia de jetoane, metoda consecinţelor logice şi naturale, costuri şi răspunsuri la cost, etc.


www.psychologycenter.ro