In virtutea "Lumii"...

Traim guvernati de o „Lume” inexistenta in fapt, dar prezenta peste tot in jurul nostru si in noi, care ne bantuie existenta si ne controleaza de multe ori viata. De mici copii aflam ca „ne vede Lumea”, „ne rade Lumea”, „ne stie toata Lumea”, „ce-o sa zica Lumea”......

Facem alegeri, luam decizii, traim tinand cont de aceasta Lume pe care niciodata nu am intalnit-o, dar pe care multi parinti o invoca cu atata usurinta pentru a controla destinele copiilor lor.

Sunt oameni care au bajbait mult prin existenta lor sub influenta atotputerniciei acestei Lumi, oameni care si-au ales gresit profesia, partenerul de viata, stilul de viata, sau care au trait mereu cu stresul unei amenintari permanente. Aceasta „Lume” e cel mai aspru judecator, da cele mai neimaginate sentinte, e pregatita pentru a sanctiona drastic cel mai mic esec. Indiferet de varsta, timp (timpuri) sau spatiu, ea e aceeasi, si totusi altfel pentru fiecare dintre noi.

Unde e aceasta „Lume” cand vrei sa o infrunti, sa ii razi in fata sau sa ii arati ce multe ai reusit sa faci? Aproape peste tot si totusi....nicaieri.

Stiu multi curajosi care s-au apucat sa o caute, sa o provoace si sa-si desavarseasca astfel procesul propriei dezvoltari personale. Ii multumesc Amaliei ca ne-a impartasit din experienta ei cu „Lumea” si a permis vizualizarea unei parti din corespondenta lor:

„Draga lume, by Amalia...

Sunt ani de cand mi-am imaginat cumva ca existi, ca plutesti undeva deasupra existentei mele intr-o forma relativa, indiferenta si totusi apasatoare. Am tot raportat la tine actiuni si comportamente, consecinte si urmari ca si cum as fi vrut sa ating un ideal, un sablon perfect de “asa da”, in loc de “asa nu”. Te-am simtit ca pe o mama buna, care imi poarta de grija si ii pasa de mine. Care vrea sa imi fie bine, sa fiu perfecta, si sa nu gresesc niciodata. Sa fiu cea mai Cea. M-am raportat la tine ca la o sora cumva siamezo-vitrega, si mi-am tot spus ca daca trebuie, o sa fac si asta si aia, si tot ce intelesesem eu ca ti-ai dorit sa fac, asa cum iti doresti, sa nu ies din tipare, sa nu fiu gresita, diferita, altfel decat “trebuie”.

Nu te-am vazut in viata mea dar as fi jurat ca existi, ca ai carnetelul pregatit si pixul rosu la indemana pentru a corecta, ajusta si admonesta tot ce e deplasat, aiurea, nepotrivit si asa cum nu se (mai) cade.

Te-am simtit adesea ca pe un ochi de soacra atintit asupra-mi. Ca si cum nu as fi beneficiat de prezumtia de nevinovatie si mereu as fi pornit la drum cu un oarecare... handicap, o umbra de indoiala ca ceva nu o sa fie corect, corespunzator, default!

Arareori m-am intrebat daca existi altfel decat ca iluzia aceea auto indusa in care tu, ca o autoritate suprema si atotstiutoare ma veghezi.. de fapt ma SUPRAveghezi.

Te-am cautat intr-o zi cand mi-era bine. As fi vrut sa iti arat ca am reusit, ca ma ridic la standardele impuse. As fi vrut sa fii mandra de mine, sa iti arat ca in sfarsit sunt multumita de mine. Si te-am cautat… ... ... dar nu te-am gasit.

Daca mi-as fi dat seama din timp ca esti doar in mintea mea, o iluzie, as fi trait, cu siguranta, identic, as fi facut la fel, dar as fi fost mai linistita. As fi luat fiecare zi asa cum a venit, fiecare esec, tristete sau ura ca fapte de viata, ca niste clipe de starea vremii, oricum va fi sa fie ea.

Esti ca si cum n-ai fi si mi se rupe de tine si de ce crezi. Fa ce vrei. Eu nu mai am nevoie de tine. Nu imi pasa ca suferi sau te bucuri, ca existi sau dispari.



Te las in lumea ta!”