De ani de zile vin la cabinetul meu parinti disperati, depasiti fizic si psihic de comportamentele copiilor lor: agresivitate, opozitionsm, agitatie exagerata etc. Si fireste ca pentru fiecare, incercam prin toate metodele specifice specializarilor mele sa gasesc cauzele, sa identific patternul educativ, sa vad ce nu functioneaza in familia lor si cum pot sa optimizeze sistemul.... sistemul familial, educativ......da, sistemul. Pentru ca, desi multi parinti asta cred, nu copilul are o problema, ci sistemul are o problema. Recunosc ca eforturile mele au fost mari de fiecare data, desi experienta mea si specializarile facute in domeniul psihologiei copilului trec de 10 ani. Incercam mereu sa inteleg cum totusi atatea familii dau gres in disciplinarea copiilor lor, cum 2 sau 4-5 adulti (parinti, bunici si bona) sunt practic sub asediul unui mic terorist de 2 sau 4 ani.
Priveam mereu cu ochiul critic al superspecialistului toate aspectele vietii lor, citeam, studiam cu frenezie toate studiile aparute in domeniu, ascultam cu intelegere mamele care, cu lacrimi in ochi imi explicau cum si-au dorit acel copil, s-au ocupat de el “cat de mult au putut” si vor sa faca “orice” ca sa fie “bine”. Dar ce inseamna oare pentru o mamica din zilele noastre “cat de mult am putut” , oare poate sa faca “orice” pentru a-l educa bine, si ce inseamna pentru parintii din zilele nostre acest “bine”. Mamicile au acum acces la foarte multa informatie, la foarte multe tehnici corecte de a disciplina copiii, adecvate vremurilor pe care le traim, si cu toate acestea “cat de mult pot“ se pare ca nu e suficient.
Stim cu totii ca mamele cu adevarat sunt dispuse sa faca “orice” pentru copii lor. Si totusi....cand afla ca multe din comportamentele copilului li se datoreaza (lor, relatiilor lor cu partenerul, cu bunicii) si ca este imperios necesar sa porneasca schimbarea de la ele (ei) acest “orice” nu prea mai e valabil. Adica, mi-as da si viata pentru copilul meu, vreau sa ii ofer un viitor, o casa, o afacere, studii scumpe, dar...... nu pot sa am rabdare, nu pot sa nu ma mai cert cu sotul in fata lui, nu pot sa nu mai tip la el, nu pot sa imi schimb putin stilul de viata, nu pot sa inchid televizorul, nu pot sa limitez calculatorul, nu pot sa imi constientizez frustrarile si sa imi manageriez furiile, angoasele si starile de nevroza.
“Ca sa fie bine”.......pentru multi parinti acest “bine” inseamna sa aiba liniste in casa, sa aiba copii “cuminti” care sa le perimita sa faca fata stresului zilelor pe care le traim cu totii.
Probabil ca multi ani la rand multe mame (pentru ca cel mai frecvent tatii chiulesc nemotivat, cand trebuie sa ia lectii de educatie parentala) au pufnit in sinea lor, suparate ca le tine lectii de parenting o persoana care nu are copii, si in consecinta, care nu poate intelege cu adevarat cum stau lucrurile. Mereu am simtit acest handicap in fata lor si m-am gandit de multe ori inainte ca discursul meu sa fie unul aspru. Acum sunt mama si de 1 an si 8 luni bat parcurile si locurile de joaca, observ tot ce se intampla cu ochii si mintea “defectului” profesional. Si da, am avut mereu dreptate cand am fost aspra, iar experienta de mamica nu m-a facut sa imi schimb discursul, ci dimpotriva l-a accentuat si l-a rafinat.
Si pentru parintii care nu se joaca de-a parintii am sa detaliez toate aceste observatii.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu