"Psy for Kids" la Avan-Garde

Din nefericire pentru noi toti aceia care suntem parinti, viata complicata si tumultoasa pe care o traim are consecinte negative asupra copiilor nostri. Problemele lor emotionale si comportamentale depasesc de multe ori puterea parintilor de acceptare, de intelegere, sau de interventie. Cat despre preventie....in vria in care multi parinti traiesc, nici nu mai poate fi vorba.
De-a lungul anilor am observat ca sunt parinti care ajung prea tarziu la cabinet pentru ca nu au stiut ce sa caute, unde sa caute, cum sa selecteze oferta din domeniu. Am intalnit si parinti care au stiut foarte bine toate lucrurile acestea, insa nu si-au permis financiar un specialist bun.
Si pentru ca sunt parinte, pentru ca am vrut mereu ca in orasul in care imi cresc copilul sa existe activitati deosebite pentru copii si pentru parinti am decis sa ma implic in aces proiect.

PsychologyCenter impreuna cu Libraria Avan-Garde au demarat proiectul "PSY FOR KIDS" ce va cuprinde: workshopuri şi sesiuni de coaching pentru părinţi, ateliere de lucru pentru copii.

Iata ce vom discuta pe parcursul anului ce va veni:

•Mai bine vorbim despre asta
•Beneficiile evaluarii psihologice la copil
•Voi deveni mămica!
•Cum sustinem dezvoltarea psihologica optima a copilului in primii doi ani de viata
•Managementul stresului si furiei la parinti
•Cum sa disciplinez făra sa ranesc
•Managementul informatiei oferit copilului (calculator vs televizor vs activitati educative)
•Impactul vietii afective a adultului asupra dezvoltarii afective a copilului
•Cum sa dezvolt competentele sociale ale copilului meu
•Cum sa dezvolt competentele emotionale ale copilului meu
•Prima zi la gradi
•Cum sa fac fata unui copil hiperactiv
•Cum sa sprijinim copiii anxiosi, timizi sau retrasi
•Managementul relationarii si disciplinarii unui copil dificil
•Cum dăm vestile proaste copiilor mici
•Cum sustinem copiii care trec prin divortul părintilor
•Cum sa vorbesc despre sexualitate copilului meu

Prima noastra intalnire a avut un partener special, Editura Gama, care ne-a sprijinit sa aratam parintilor cum poate fi folosita lectura unor carti speciale in dezvoltarea inteligentei emotionale a copiilor.

http://www.cronicadeiasi.ro/stiri/viata-in-iasi/Mai-bine-vorbim-despre-asta-la-libraria-Avant-Garde/11593
http://www.iasi.inoras.ro/eveniment/mai-bine-vorbim-despre-asta-20759/1/
http://iasifun.ziaruldeiasi.ro/programul-psy-for-kids-mai-bine-vorbim-despre-asta-la-avant-garde/23595/
http://www.culturainiasi.ro/news/3/2016/%22Mai+bine+vorbim+despre+asta%22,+s%C3%A2mb%C4%83t%C4%83,+22+octombrie,+la+libr%C4%83ria+Avant-Garde.html
http://www.orasulm.eu/evenimente/Libraria_Avant-Garde_23420/%22Mai_bine_vorbim_despre_asta%22_13772
http://flacarais.ro/cms/site/f_is/news/work_shop_mai_bine_vorbim_despre_asta_sambata_22_octombrie_la_libraria_avant_garde_55321.html
http://www.iasiplus.ro/news/23/48810/Sambata,+la+libraria+Avant-Garde,+lectii+pentru+parinti.html
http://www.prwave.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=29905&Itemid=1





www.psychologycenter.ro

In virtutea "Lumii"...

Traim guvernati de o „Lume” inexistenta in fapt, dar prezenta peste tot in jurul nostru si in noi, care ne bantuie existenta si ne controleaza de multe ori viata. De mici copii aflam ca „ne vede Lumea”, „ne rade Lumea”, „ne stie toata Lumea”, „ce-o sa zica Lumea”......

Facem alegeri, luam decizii, traim tinand cont de aceasta Lume pe care niciodata nu am intalnit-o, dar pe care multi parinti o invoca cu atata usurinta pentru a controla destinele copiilor lor.

Sunt oameni care au bajbait mult prin existenta lor sub influenta atotputerniciei acestei Lumi, oameni care si-au ales gresit profesia, partenerul de viata, stilul de viata, sau care au trait mereu cu stresul unei amenintari permanente. Aceasta „Lume” e cel mai aspru judecator, da cele mai neimaginate sentinte, e pregatita pentru a sanctiona drastic cel mai mic esec. Indiferet de varsta, timp (timpuri) sau spatiu, ea e aceeasi, si totusi altfel pentru fiecare dintre noi.

Unde e aceasta „Lume” cand vrei sa o infrunti, sa ii razi in fata sau sa ii arati ce multe ai reusit sa faci? Aproape peste tot si totusi....nicaieri.

Stiu multi curajosi care s-au apucat sa o caute, sa o provoace si sa-si desavarseasca astfel procesul propriei dezvoltari personale. Ii multumesc Amaliei ca ne-a impartasit din experienta ei cu „Lumea” si a permis vizualizarea unei parti din corespondenta lor:

„Draga lume, by Amalia...

Sunt ani de cand mi-am imaginat cumva ca existi, ca plutesti undeva deasupra existentei mele intr-o forma relativa, indiferenta si totusi apasatoare. Am tot raportat la tine actiuni si comportamente, consecinte si urmari ca si cum as fi vrut sa ating un ideal, un sablon perfect de “asa da”, in loc de “asa nu”. Te-am simtit ca pe o mama buna, care imi poarta de grija si ii pasa de mine. Care vrea sa imi fie bine, sa fiu perfecta, si sa nu gresesc niciodata. Sa fiu cea mai Cea. M-am raportat la tine ca la o sora cumva siamezo-vitrega, si mi-am tot spus ca daca trebuie, o sa fac si asta si aia, si tot ce intelesesem eu ca ti-ai dorit sa fac, asa cum iti doresti, sa nu ies din tipare, sa nu fiu gresita, diferita, altfel decat “trebuie”.

Nu te-am vazut in viata mea dar as fi jurat ca existi, ca ai carnetelul pregatit si pixul rosu la indemana pentru a corecta, ajusta si admonesta tot ce e deplasat, aiurea, nepotrivit si asa cum nu se (mai) cade.

Te-am simtit adesea ca pe un ochi de soacra atintit asupra-mi. Ca si cum nu as fi beneficiat de prezumtia de nevinovatie si mereu as fi pornit la drum cu un oarecare... handicap, o umbra de indoiala ca ceva nu o sa fie corect, corespunzator, default!

Arareori m-am intrebat daca existi altfel decat ca iluzia aceea auto indusa in care tu, ca o autoritate suprema si atotstiutoare ma veghezi.. de fapt ma SUPRAveghezi.

Te-am cautat intr-o zi cand mi-era bine. As fi vrut sa iti arat ca am reusit, ca ma ridic la standardele impuse. As fi vrut sa fii mandra de mine, sa iti arat ca in sfarsit sunt multumita de mine. Si te-am cautat… ... ... dar nu te-am gasit.

Daca mi-as fi dat seama din timp ca esti doar in mintea mea, o iluzie, as fi trait, cu siguranta, identic, as fi facut la fel, dar as fi fost mai linistita. As fi luat fiecare zi asa cum a venit, fiecare esec, tristete sau ura ca fapte de viata, ca niste clipe de starea vremii, oricum va fi sa fie ea.

Esti ca si cum n-ai fi si mi se rupe de tine si de ce crezi. Fa ce vrei. Eu nu mai am nevoie de tine. Nu imi pasa ca suferi sau te bucuri, ca existi sau dispari.



Te las in lumea ta!”

Santajul emotional in cuplu-Autopunitivul

Santajul emotional practicat de autopunitiv are un principiu foarte clar: daca nu facem ce vrea el, se va supara, nu va mai fi capabil sa functioneze, i se va face rau sau isi va face rau. Replicile cele mai cunoscute sunt: Vezi, din cauza ta m-am imbolnavit; Daca nu imi faceai asta, nu ajungeam in spital; Daca ma parasesti, ma sinucid; Nu ti-e clar ca din cauza ta am depresie; Daca nu faci asta, ma apuc de baut; Daca nu ma faci fericit, am sa ajung o epava......si lista poate continua. Autopunitivii sunt de obicei dependenti, neajutorati, anxiosi, nu isi asuma responsabilitatile vietii in doi, isi justifica solicitarile transformand toate dificultatile, reale sau imaginare in vina noastra. Talentul lor nemaipomenit este de a ne face raspunzatori si responsabili de toate lucrurile rele care li se intampla sau li se vor intampla. Fireste ca in aceste conditii au asteptari foarte clare in ceea ce ne priveste: trebuie sa alergam la ei imediat ce semnaleaza ca li s-a intamplat ceva, trebuie sa ii consolam cand sunt suparati, trebuie sa ne dam seama ce probleme sau nelinisi au, trebuie sa le rezolvam problemele, sa oferim sprijin neconditionat, sa ii salvam de ei insisi, de a le proteja fragilitatea, in concluzie sa ducem pe umerii nostri toata relatia si asa problematica. Cea mai spinoasa amenintare a autopunitivului este aceea ca isi va lua viata. Multi dintre ei isi fac un obicei din asta, insa desi ne dam seama ca in mod evident este demonstrativ este foarte important sa fim vigilenti. Studiile arata ca multe sinucideri demonstrative au reusit, desi persoana in cauza a vrut doar sa atraga atentia, insa fie a calculat gresit timpul pana “salvatorul” va ajunge acasa, fie acesta si-a schimbat programul fara sa anunte.

Santajul emotional in cuplu-Punitivul

Celor care recurg la santajul emotional in cuplu, si nu numai, nu le place sa piarda. Ei nu suporta frustrarea si mare parte din presiunea pe care o pun asupra noastra si cu care castiga de cele mai multe ori, o invaluie in ideea ca nu e timp de pierdut. Dar urgenta exista doar in mintea si in sufletul lui si o foloseste pentru a ne constrange sa actionam convergent cu dorintele sale. Astazi am sa ma opresc la o alta tipologie a santajistului: punitivul. Dintre toti santajistii, pe acesta eu il respect cel mai mult, pentru ca macar ceea ce vrea de la tine cere si obtine “pe fata”, cu cartile pe masa.

Punitivii nu sunt, asa cum s-ar putea crede cei mai des intalniti, doar sar in ochi cel mai usor datorita modului direct de a actiona. Punitivul poate fi activ: cel care se infurie, ameninta si se dezlantuie, sau poate fi pasiv: cel care mocneste, se imbufneaza si tace.

Dorinta lor este una comuna, sa detina puterea, sa anuleze ce simt cei din jur si sa primeze doar dorintele lor: “Daca dai divort, nu iti mai vezi copiii”, “Daca nu accepti asta, te parasesc”, “Daca iar imi faci asta, plec la mama”, “Daca nu intrerupi sarcina, nu vreau sa te mai vad”, “Daca ma parasesti, te las fara casa si fara bunuri”.....si lista poate continua cu “isterii”, “tragedii” si “crize existentiale”.

Redutabili sunt insa si santajistii care se retrag in spate supararii neexprimate in cuvinte, care se manifesta tacut prin imbufnare, mocnire, pufnire sau ....tacere deplina, dura rece, greu de suportat pentru oricine. In aceste situatii, ajungi sa faci orice numai sa il auzi spunand ceva. Iti doresti in acel moment sa tipe, sa spuna ce vrea, sa revendice, sa ceara, dar din pacate ei se baricadeaza in spatele unui perete de gheata impenetrabil si intorc asupra noastra toata responsabilitatea pentru sentimentele lor. In consecinta, picam in plasa lor, de fiecare data,  si ne simtim fie speriati de amenintarile evidente, fie vinovati suferinta manifestata prin tacerea taioasa pe care ne-o servesc. 

Santajistul emotional in cuplu-Ispititorul

Mereu mi-am pus intrebarea de ce oameni foarte inteligenti, informati, culti, rafinati, in general cu un bun control emotional si adaptabili, nu reusesc sa reziste presiunilor unui santajist emotional. Cum oare in fata lor ne simtim vrajiti si lipsiti de putere? Si ca sa citez o clienta de a mea din terapie: “cum naiba ajung femei inteligente, sa se comporte in cuplu ca niste gaini” (n-as vrea acum sa va detaliez discutiaJ). Un motiv fundamental este acela ca santajistii fac manipularea imposibil de sesizat si o ascund intr-o ceata densa, in numele iubirii, familiei, grijii, sprijinului, comunicarii, spiritului de echipa... si orice alt pretext prin care reusesc sa ne induca sentimente precum: teama, obligatia, vinovatia.

Si ca sa ne fie si mai clar, fara a intra in detalii teoretice, am sa va descriu pe scurt cum decurge un santaj emotional:

1. O solicitare (“as vrea sa fim mai apropiati, sa petrecem mai mult timp impreuna, esti tot timpul plecat(a), nu imi acorzi suficienta atentie si cred ca trebuie sa mai renunti la activitatile tale-fotbalul cu baietii/statul la cosmetica”)
2. Rezistenta (“nu mi se pare normal sa renunt, am discutat deja care sunt prioritatile fiecaruia si care sunt activitatile independente, poate ma mai eliberez in timp de unele sarcini, dar in nici un caz nu cred ca voi renunta la timpul cu prietenii mei)
3. Presiunea (vreau ce este bine pentru noi doi, pentru relatia noastra, nicodata nu ti-a pasa prea tare, eu am facut mereu lucrurile sa mearga si tu nu ai facut nici un efort)
4. Amenintari (la urma urmei daca nu ma mai vrei te rog sa imi spui, ne putem desparti, daca nu iti pasa de relatia noastra poate merge fiecare pe drumul lui, ca atat merit eu dupa tot ce am facut pentru noi)
5. Cedarea (ok, voi vedea ce voi face sa stam mai mult impreuna, da, sigur, renunt si la timpul cu prietenii mei, si la vizitele la mama.....tranzactia e incheiata)
6. Repetarea (orice, oricand altceva)

Santajul emotional produce deruta, confuzie. Vezi ca functionezi logic, ca ceea ce gandesti e normal si natural in situatia data, dar in fata lui, a santajistului, nimic nu mai sta in picioare. Te demonteaza, te face praf, te foloseste si in final ajungi sa iti ceri iertare, sa te simti vinovat pentru ce n-ai facut si sa iti asumi greseli pe care incepi si tu sa crezi ca le-ai facut. Te-a convins! E numai vina ta! Santajistii vad relatia noastra cu ei ca pe o reflexie a atitudinii noastre gresite si inadvertente, in timp ce pe ei insisi se vad a fi intelepti si bine intentionati. E strigator la cer ca, desi constientizezi toate lucrurile acestea, desi stii bine ca realitatea e alta si e evidenta, tu te simti paralizat, inghetat si incremenit in proiectul lui.  

De multe ori preferam un santajist punitiv, care macar sa te ameninte pe fata, sa stii exact la ce sa te astepti de la el. Din pacate santajul ia forme foarte rafinate si de cele mai multe ori, te comtempli prins intr-un lat in care nu stii cum ai intrat, habar nu ai cum sa iesi, dar stii cert ca te strange de gat.

Astazi am sa vi-l prezint pe preferatul meu....Ispititorul

Ispititorii practica cel mai rafinat si subtil santaj. Ei promit dragoste, incurajeaza, se implica cat de cat, dar daca nu ne comportam cum doresc ei ameninta subtil cu pierderea a ceea ce ne dorim cel mai mult. Majoritatea ispititorilor fac trafic cu recompense sentimentale: dragoste, acceptare, intimitate familiala, fantezie lipsita de cusur. Pretul platit pentru ele e mare, foarte mare! Dar culmea e ca nu apuci sa le vezi, sa le pipai si sa urli...sunt! Imediat ce ai cedat cerintelor ispititorului si te-ai comportat cum si-a dorit el, stacheta este pusa si mai sus, iar pretul este si mai mare. Si platesti mereu pentru o recompensa de care practic nu apuci sa te bucuri niciodata. Din simplul motiv ca, ori de cate ori  vociferezi, protestezi, plangi, te plangi ca e prea sus si e prea greu, el se retrage si iti explica cum esti pe cale sa pierzi totul si asta numai din vina ta, pentru ca nu il intelegi si nu intelegi ce se petrece si nu esti capabil(a) sa faci fata, si ca faci mereu greseli care il final te vor costa scump. Desi ti se pare nedrept si necinstit ce ti se intampla, tragi aer in piept si o iei de la capat si el iti arata din nou cireasa pe pe tort si tu iar mananci blat pana nu mai poti, pentru ca niciodata ceea ce faci nu e suficient. Pe de alta parte il (o) iubesti, nu vrei sa il (o) pierzi, te simti obligat(a) sa faci lucrurile sa mearga si te simti vinovat(a) atunci cand ispititorul tau e nemultumit de eforturile tale. Curat murdar, nu-i asa? Si trec luni, ani si frustrarea creste pe masura “ispitelilor” si cand protestul tau atinge cote alarmante,iti spune ca ii pare rau pentru tine, dar nu crede ca esti suficient de bun(a) pentru el (ea) si ca vina pentru rezultatul catastrofal iti apartine. Iti mai arata inca o data cireasa de pe tort (sau bomboana de pe coliva....sper ca aveti umor negru), iti mai listeaza inca o data recompensele pe care le-ai fi putut obtine si o porneste iar la .....ispitit. Ca partener de cuplu el este “extraordinar” daca toata viata faci NUMAI ce vrea el, daca esti camaradul si prietenul lui in relatia de cuplu, daca taci, inghiti, suporti si faci fata dorintelor lui si daca in loc sa sa comunici, sa ai dorinte, sa iubesti cu adevarat, executi neconditionat.

Si daca nu l-ati identificat in vietile voastre, am sa va mai prezint si altii datile viitoare.

Evaluarea psihologica a copilului-prevenim sau intervenim?

Observ cu bucurie cum de la an la an se schimba mentalitatea si atitudinea oamenilor fata de ceea ce inseamna psihologul si munca lui, psihoterapeutul, consilierul. Observ cu bucurie ca nu mai suntem confundati atat de des cu psihiatrul si ca oamenii au inceput sa caute astfel de servicii. Si in ceea ce priveste copiii, atitudinea parintilor s-a schimbat, fortati fiind poate si de imprejurari (dificultatile tot mai mari in disciplinarea si educarea copiilor): vin la cursuri de parenting, incep sa isi accepte tot mai mult greselile, vor ii sprijine pe copii in depasirea unor dificultati si probleme. Dureros este faptul ca putini parinti cauta aceste servicii in scopul preventiei, majoritatea ajung la cabinet destul de tarziu, pentru interventie. Observ insa si faptul ca majoritatea parintilor fac analize periodic copiilor pentru a preveni eventualele carente ale organismului, merg la medicul pediatru pentru a se asigura de sanatatea fizica si de buna evolutie a copilului, investesc educational in optionale, activitati extrascolare sau meditatii pentru a contribui la dezvoltarea optima a copilului pe tot parcursul perioadei scolare. La cabinetul psihologic ajung cand au probleme, cand nu mai pot controla anumite aspecte ale vietii, cand au dificultati mari, de cele mai multe ori ....cand este destul de tarziu si de dificil de intervenit. Putini stiu, cred, ca se pot face evaluari psihologice periodice, care te ajuta ca parinte sa previi multe probleme de ordin psihologic, care te sprijina obiectiv in deciziile educationale, care iti optimizeaza relationarea si comunicarea cu copilul, care iti pot modela corect investitia educationala. Aceste evaluari se realizeaza cu baterii de teste specifice varstei copilului incepand de la 3 ani, pe care orice psiholog acreditat in lucrul cu copiii ar trebui sa le aiba in cabinetul sau. Am intalnit parinti care stiu aceste lucruri, insa sanatatea fizica a copilului pare sa fie de departe mai importanta decat sanatatea mentala. Cred ca lucrul acesta este valabil si pentru noi adultii!

In ultimii 10 ani am evaluat psihologic cateva sute de copii din toata Moldova, insa doar cateva zeci s-au adresat direct cabinetului cu aceasta cerinta specifica, de a realiza o evaluare psihologica pur informativa si preventiva. Majoritatea evaluarilor au fost facute la cererea cadrelor didactice: a educatorilor, invatatorilor sau profesorilor care au inteles necesitatea acestui demers si care au avut puterea de a-i convinge parintii de beneficii. Si din momentul in care ele s-au facut vizibile aceste beneficii, parintii au continuat sa ceara acest lucru. Am intalnit si un caz exceptional, un tata din Suceava care de 7 ani vine an de an cu cele 2 fete la cabinet pentru evaluare psihologica si care a luat impreuna cu ele toate deciziile educationale, bazandu-se si pe rezultatele lor la toate testele aplicate de-a lungul timpului.

Ce cuprinde un program de evaluare psihologica?

• Evaluare cognitiva si instrumentala (evaluarea principalelor functii neurocognitive ale copilului: functiile senzoriomotorii, procesare vizual-spatiala, atentie, functii executive, limbaj, memorie, invatare; stabilirea coeficientului de inteligenta; evaluarea aspectelor instrumentale specifice varstei: vocabular, informatii, aritmetica, comprehensiune, etc)
• Evaluare aptitudinala (incepand cu varsta de 12 ani se pot evalua 8 aptitudini de baza:abilitatea generala de invatare, aptitudinea verbala, aptitudinea numerica, aptitudinea spatiala, aptitudinea de perceptie a formei, capacitatea decizionala, rapiditatea in reactii, abilitatile functionaresti).
• Evaluare socio-afectiva (Stabilirea modului in care copilul se plaseaza in cadrul familiei si al nivelului de relationare cu membrii acesteia; Stabilirea nivelului de dezvoltare al competentelor emotionale si sociale; Evidentierea unor aspecte psihice esentiale de care depinde dezvoltarea armonioasa a personalitatii copilului: sociabilitate, stima de sine, conflictualitate,  fobii, conflicte, probleme comportamentale, anxietate, depresie, hiperactivitate, agresivitate, opozitionism).

Ce beneficii are parintele?

• Posibilitatea de a cunoaste obiectiv potentialul cognitiv, instrumental si afectiv al copilului si de a afla cum il poate stimula pentru a obtine maximum de beneficii
• Posibilitatea de a urmari in timp evolutia copilului si de a modela corect investitia educationala
• Poate lua obiectiv decizia inceperii gradinitei sau a scolii stiind exact cat si  cum va face fata
• Poate compara nivelul copilului cu etaloanele specifice  varstei sale, pentru a vedea obiectiv unde se situeaza comparativ cu alti copii din aceeasi grupa de varsta
• Ofera copilului sansa  autocunoasterii  si dezvoltarii personale;
• Ofera copilului sansa adaptarii mult mai rapide din punct de vedere emotional si cognitiv la un mediu tot mai stresant si mai complex;
• Optimizarea relationarii si comunicarii cu propriul copil;
• Beneficiaza de consiliere in scopul optimizarii comunicarii si relationarii cu copilul;
• Aleg sa previna eventualele esecuri sau probleme psihologice, in loc sa le rezolve mai tarziu;
• Ofera copilului o educatie completa, complexa si adecvata societatii actuale;

Ce beneficii are copilul?

• Posibilitatea dezvoltarii  capacitatii de autocunoastere;
• Dezvoltarea capacitatii de autodescriere si comunicarea a informatiilor despre sine;
• Identificarea calitatilor personale si a aptitudinilor speciale si stimularea autoeficacitatii;
• Dezvoltarea abilitatilor de comunicare;
• Cresterea gradului de adaptabilitate;

Cum se desfasoara programul?

Programul se desfasoara in trei etape:

1. Sedinta de evaluare psihologica a copilului;

2. Analiza si interpretarea datelor si realizarea profilului psihologic;

3. Sedinta de consiliere parentala cu recomandari specifice acolo unde este cazul;

Astazi nu vreau sa trag nici o concluzie! Sunt sigura ca daca sunteti parinti veti chibzui la ce am scris!

Joaca de-a parintii-ingredientele unei bune disciplinari

                          Fiecare parinte are deosebita onoare de a se confrunta in relatia cu propriul copil (indiferent ca are 2 sau 12 ani) cu incapatanarea, negativismul, furia, imbufnarea, sfidarea sau tendinta acestuia de a nu face ceea ce i se cere. De la an la an intalnesc parinti tot mai suparati, panicati sau chiar disperati, ca nu reusesc sa gaseasca parghiile de control ale micului “terorist”. Desi generatiile actuale de parinti sunt generatii tot mai inteligente si mai informate, paradoxal (sau nu), generatiile de copii sunt tot mai greu de stapanit si de disciplinat. Analizand retrospectiv familiile care au venit la consiliere sau cuplurile care au venit la cursurile de parenting, dar mai ales analizandu-ma si pe mine din perspectiva de mama (incercand pe cat posibil sa fac abstractie de speciaslistul din mine) am gasit cateva explicatii probabile pentru acest fenomen. Pentru a construi un sistem de disciplinare care sa ne ajute sa ne educam copilul corect si frumos, e nevoie de ceva mai mult decat de niste tehnici la moda.

                          Se pare ca multi parinti sunt la curent cu tehnicile de disciplinare, citesc tot ce gasesc pe tema data, se uita la “Super nany” si cu toate acestea nu izbutesc. Ceea ce nu inteleg si nici nu gasesc in lecturile lor exprimat intr-o maniera explicita, este faptul ca aceste tehnici trebuiesc selectate dupa anumite criterii, apoi asamblate intr-un sistem unitar, tinandu-se cont de o serie de factori specifici familiei. Oricat de buna ar fi o anumita tehnica de disciplinare, ea nu are nici un efect daca este aplicata fara a se tine cont de toate aspectele mentionate anterior. De multe ori la cursurile mele de parenting parintii imi spun “vai dar asta am aplicat, dar nu a avut nici un efect, ci dimpotriva”. Da, asa este! Senzatia ca psihologia poate fi la indemana oricui e inselatoare. Daca adunam informatii si tehnici (corecte in sine si chiar validate stiintific) de prin diverse surse si le aplicam acasa pe copilul nostru, fara a tine seama de multe alte variabile, cu siguranta rezultatul va fi mai degraba negativ. Insa, din pacate, putini parinti accepta ideea sprijinului specializat in educarea corecta a copilului lor si inteleg importanta pe termen lung a unei asemenea investitii (minora din punct de vedere financiar, in comparatie cu mormanul de jucarii depozitate prin toata casa).

                          Si totusi, chiar si bine organizate intr-un sistem coerent de disciplinare, tehnicile acestea nu dau rezultate miraculoase, daca nu sunt aplicate in niste conditii, hai sa le numim “ingrediente ale disciplinarii”. Fara aceste ingrediente, nu vom motiva niciodata copilul sa adopte comportamente dezirabile. Hai sa le luam pe rand!

DRAGOSTEA. Pare ciudat sa vorbim despre asta. Fireste ca parintii isi iubesc copiii (cu exceptia situatiilor patologice). Da, dar dragostea nu e acelasi lucru cu sentimentul de iubire. Poti sa iti iubesti copilul, dar el sa nu simta asta! Iubirea trebuie manifestata la nivel comportamental. Stiu multi copii care au crescut si au devenit adulti, convinsi fiind ca parintii nu i-au iubit, pentru ca nu au manifestat prin comportamente pline de dragoste acest sentiment: ascultare (adica te ascult si te inteleg, nu doar te aud), gesturi de tandrete, incurajare, apreciere, atentie adecvata, atingere adecvata, afectiune. Si sa iti mai spun ceva....degeaba dai dovada de toate aceste lucruri acum, daca peste cateva ore dai dovada de comportamente prin care abuzezi copilul (tipi, cu sau fara motiv, il pocnesti, il jignesti, il umilesti, nu il lasi sa isi spuna parerea sau sa isi recunoasca greseala, etc). Prin acest comportament instabil, alternant nu faci decat sa sadesti neincrederea in copilul tau si sa declansezi in el mecanismele de aparare si respingere. Si atunci cum sa mai functioneze tehnicile tale miraculoase (sau ale mele, dupa ore de munca cu tine la cabinet)?

ONESTITATEA. Hmmm, grea incercare! Nu vom intra in detalii, despre cum invata copiii sa minta (sau mai bine spus, de la cine), insa va propun sa meditati putin la minciunile spuse (cu voie sau fara de voie) copiilor dvs. Avem un nemaipomenit dar de a ne subestima copiii, de a considera ca nu pricep chiar totul si de a-i prosti cu mici (sau mari) minciunele. E foarte important sa ii invatam lectia increderii in noi, ca parinti, pentru a le putea mai tarziu cere sa respecte ceea ce noi consideram a fi important. Minciuna, adevarul partial, deceptiile, tradarea il fac pe copil sa se simta confuz si ii determinam indoieli in ceea ce ne priveste. Daca, incetul cu incetul ne desconsideram in fata lui (si pentru copii nu vorba conteaza, ci fapta, sau modelul) cum sa mai avem pretentia sa respecte ceea ce le cerem?!

RESPECTUL. Cine a tratat copilul ca o persoana valoroasa, a vorbit cu el folosind un vocabular respectuos (multumesc, iarta-ma, te rog intelege-ma, mi-as dori sa....), i-a explicat mereu de ce luam unele decizii si nu altele, de ce facem anumite lucruri si nu altele, stie exact despre ce vorbesc acum si vede efectele pozitive ale unui astfel de tratament!

ACCEPTAREA. In orice context copilul trebuie sa se simta acceptat ca persoana, chiar daca greseste. Mereu trebuie sa inteleaga ca ceea ce dezaprobam sau pedepsim este comportamentul si nu persoana: “Sunt suparata ca te-ai comportat prosteste in situatia X” si nu “Esti un prost”. E important sa inteleaga ca ceea ce respingem este un anume tip de comportament si nu il respingem pe el ca persoana.

RABDAREA. Cred ca ar trebui sa o scriu cu litere si mai mari!! Suntem specialisti in a formula asteptari de la copiii nostri, dar avem rabdare sa ii sprijinim sa le realizeze. De ce oare vrem mereu sa se intample lucrurile, dar nu intelegem ca pentru a-si insusi comportamente sau atitudini, copiii au nevoie de explicatii si exercitii repetate, iar noi trebuie sa fim acolo sa ii sprijinim cu calm si rabdare???Stiu ce imi veti raspunde: jobul, seful, stresul, banii, timpul (ce bine ca mi-am amintit de el). Dar oare nu ne-ar fi mai usor cu ei daca am aplica cu rabdare tot ce stim?

TIMPUL. Nu cred ca va intelege cineva mai bine decat mine la capitolul acesta! Stiu! Chiar nu mai avem timp! Si ca sa citez un profesor, terapeut si mentor drag mine (M.Miclea), pot sa va transmit ca “ nu mai suntem pe vremea lui Moromete si timpul nu mai are rabdare cu oamenii” . Insa, daca ne-am dorit acesti copii si vrem ce e mai bun pentru ei, trebuie sa ne facem un obiectiv din a castiga timp pentru ei si din a-l transforma in timp de calitate. La multe din cursuri, inclusiv acest lucru ii invat pe parinti: goana dupa tipul nostru de calitate.

CONSTANTA. Este problema cea mai mare a multor parinti pe care i-am intalnit, si nu numai a lor, ci si a bunicilor sau bonelor care participa la disciplinarea copiilor. Comportamentele adultilor (a tuturor adultilor din familie) trebuie sa fie constante in timp si in diverse contexte. Schimbarea regulilor, sau nerespectarea lor de catre adult il face pe copil confuz, nesigur si ii transmite mesajul ca respectarea lor nu este chiar asa de importanta sau ca ele pot fi usor incalcate daca stii cum sa procedezi (si copiii invata foarte repede cum sa procedeze). Asadar, tot ce stabilesc adultii trebuie sa fie respectat constant si corect atata de catre copil cat si de catre adult. Degeaba am impus ca regula de culcare o anumita ora, daca eu ca adult ii permit in unele seri sa stea mai tarziu si nu ma asigur mereu de respectarea propriilor mele reguli.

                          Mai sunt doua aspecte cu impact major in eficienta sistemului nostru de disciplinare: capacitatea noastra emotionala de a aplica acest sistem si mostenirea pe care o  purtam de la parintii nostri, reflectia felului in care ei ne-au educat pe noi, impactul stilului lor parental. Dar nu voi intra in detalii, cel putin nu acum.... si cred ca despre asta e mai bine sa vorbiti cu un specialist in particular, daca simtiti nevoia. 

www.psychologycenter.ro

Dilema existentiala …....Doamna sau Domnisoara?

De ani de zile ma amuza jocul social al “domnitului” sau “domnisoritului”. Conform obiceiurilor, a regulilor sociale scrise (habar nu am daca chiar sunt scrise) sau nescrise, o femeie se transforma din domnisoara, in doamna atunci cand se casatoreste. Alte informatii si norme in ale socializarii ne spun ca orice femeie este o “Doamna” (lady) daca intruneste anumite calitati (adevarul este ca nu mai stiu ce calitati valorizeaza societatea de astazi la o adevarata “Doamna”). Daca am privi simplist situatia, am putea crede ca o femeie care nu se casatoreste nu poate deveni o Doamna?

Cui datoram de fapt calitatea de Doamna sau Domnisoara?

Ce reguli mai sunt valabile in societatea actuala? Eu una sunt complet zapacita de ceea ce mi se intampla. Pana spre varsta de 30 de ani, aproape toata lumea mi-a spus mereu domnisoara, amorsata mai mult de parul blond, decat de prezenta sau absenta unei verigi pe inelar. In situatii care impuneau insa un a unume statut (prezentari oficiale la conferinte, prezentari in fata studentilorr mei, intalniri oficiale organizate prin intermediul unor proiecte) deveneam brusc “Doamna X-ulescu” , desi multi din cei care imi faceau introducerea stiau care este statutul meu oficial, ba chiar, in alte situatii ma prezentasera ca fiind domnisoara.

Am dat ca punct de raportare varsta de 30 de ani, nu pentru ca dupa aceasta varsta am ajuns sa arat brusc ca o doamna (apropo, cum arata o doamna?), ci pentru ca atunci am devenit mamica.

Insa, desi sunt mamica, tot domnisoara am ramas, daca judecam dupa standardele oficiale, deoarece nu m-am casatorit! Asadar, eu ce pot spune? Ca sunt....teoretic domnisoara si practic doamna? Spun asta deoarece toata perioada sarcinii si tot timpul in care sunt impreuna cu copilul meu sunt...Doamna X-ulescu. Am dus experimentul si mai departe! Am primit de la prietenii mei la implinirea celor 30 de ani un inelus cu diamant, care nu e nici inel, nici verigheta (dar seamana cu amandoua), asa cum nici eu nu sunt, nici doamna, nici domnisoara. De cand il port, garantat sunt “Doamna” (mai ales cand sunt impreuna cu copilul meu). « Fastaciala sociala »  e si mai mare, cand la pachet cu cele mentionate anterior vine un act oficial pe care scrie mare si clar: necasatorita (cum ar fi de exemplu actul de proprietate al apartamentului). In aceste conditii, administratora blocului mi se adreseaza cand cu “Doamna” cand  cu “Domnisoara”, si asta pe parcursul aceleiasi conversatii, eventual la un interval de timp de 2 minute de la un apelativ la celalalt. Sa mai spun ca daca sunt fara fiica mea si nu mi se vede pseudoinelul sunt din nou domnisoara?!! Si daca eu nu vreau sa ma marit niciodata, am sa fiu o vesnica domnisoara? Dar cand nu am sa mai arat atat de ...proaspat si tineresc, am sa devin si in diversele conjuncturi sociale “Doamna”? Cum socoteste “societatea” ca trebuie sa arat ca sa nu imi mai spuna “Domnisoara”? Si daca am copil si inel si casa si masa, imi trebuie si un barbat la brat, ca sa mi se spuna “doamna”? Si daca il am si tot nu sunt casatorita, tot nu sunt o “Doamna”? Cand risc sa mi se spuna ca sunt “Domnisoara batrana”? Nu m-am intrebat niciodata de fapt cum vreau sa mi se spuna si nu tin sa mi se spuna intr-un anume fel, nu simt nimic deosebit in nici una dintre situatii.  Insa ma macina foarte tare urmatoarea intrebare: Cine, sau mai ales ce ne face sa fim doamne sau domisoare ??? (facand abstractie de bucata de hartie roz chilotiu). Eu ma simt o “Doamna” inca de cand eram o tanara domnisoara si parintii mei asa au facut eforturi sa ma educe. Practic, care este criteriul psiho-social primordial care te desavarseste in ochii societatii ca avand acest statut? Tu cand ai devenit doamna?


www.psychologycenter.ro