Joaca de-a parintii-ingredientele unei bune disciplinari

                          Fiecare parinte are deosebita onoare de a se confrunta in relatia cu propriul copil (indiferent ca are 2 sau 12 ani) cu incapatanarea, negativismul, furia, imbufnarea, sfidarea sau tendinta acestuia de a nu face ceea ce i se cere. De la an la an intalnesc parinti tot mai suparati, panicati sau chiar disperati, ca nu reusesc sa gaseasca parghiile de control ale micului “terorist”. Desi generatiile actuale de parinti sunt generatii tot mai inteligente si mai informate, paradoxal (sau nu), generatiile de copii sunt tot mai greu de stapanit si de disciplinat. Analizand retrospectiv familiile care au venit la consiliere sau cuplurile care au venit la cursurile de parenting, dar mai ales analizandu-ma si pe mine din perspectiva de mama (incercand pe cat posibil sa fac abstractie de speciaslistul din mine) am gasit cateva explicatii probabile pentru acest fenomen. Pentru a construi un sistem de disciplinare care sa ne ajute sa ne educam copilul corect si frumos, e nevoie de ceva mai mult decat de niste tehnici la moda.

                          Se pare ca multi parinti sunt la curent cu tehnicile de disciplinare, citesc tot ce gasesc pe tema data, se uita la “Super nany” si cu toate acestea nu izbutesc. Ceea ce nu inteleg si nici nu gasesc in lecturile lor exprimat intr-o maniera explicita, este faptul ca aceste tehnici trebuiesc selectate dupa anumite criterii, apoi asamblate intr-un sistem unitar, tinandu-se cont de o serie de factori specifici familiei. Oricat de buna ar fi o anumita tehnica de disciplinare, ea nu are nici un efect daca este aplicata fara a se tine cont de toate aspectele mentionate anterior. De multe ori la cursurile mele de parenting parintii imi spun “vai dar asta am aplicat, dar nu a avut nici un efect, ci dimpotriva”. Da, asa este! Senzatia ca psihologia poate fi la indemana oricui e inselatoare. Daca adunam informatii si tehnici (corecte in sine si chiar validate stiintific) de prin diverse surse si le aplicam acasa pe copilul nostru, fara a tine seama de multe alte variabile, cu siguranta rezultatul va fi mai degraba negativ. Insa, din pacate, putini parinti accepta ideea sprijinului specializat in educarea corecta a copilului lor si inteleg importanta pe termen lung a unei asemenea investitii (minora din punct de vedere financiar, in comparatie cu mormanul de jucarii depozitate prin toata casa).

                          Si totusi, chiar si bine organizate intr-un sistem coerent de disciplinare, tehnicile acestea nu dau rezultate miraculoase, daca nu sunt aplicate in niste conditii, hai sa le numim “ingrediente ale disciplinarii”. Fara aceste ingrediente, nu vom motiva niciodata copilul sa adopte comportamente dezirabile. Hai sa le luam pe rand!

DRAGOSTEA. Pare ciudat sa vorbim despre asta. Fireste ca parintii isi iubesc copiii (cu exceptia situatiilor patologice). Da, dar dragostea nu e acelasi lucru cu sentimentul de iubire. Poti sa iti iubesti copilul, dar el sa nu simta asta! Iubirea trebuie manifestata la nivel comportamental. Stiu multi copii care au crescut si au devenit adulti, convinsi fiind ca parintii nu i-au iubit, pentru ca nu au manifestat prin comportamente pline de dragoste acest sentiment: ascultare (adica te ascult si te inteleg, nu doar te aud), gesturi de tandrete, incurajare, apreciere, atentie adecvata, atingere adecvata, afectiune. Si sa iti mai spun ceva....degeaba dai dovada de toate aceste lucruri acum, daca peste cateva ore dai dovada de comportamente prin care abuzezi copilul (tipi, cu sau fara motiv, il pocnesti, il jignesti, il umilesti, nu il lasi sa isi spuna parerea sau sa isi recunoasca greseala, etc). Prin acest comportament instabil, alternant nu faci decat sa sadesti neincrederea in copilul tau si sa declansezi in el mecanismele de aparare si respingere. Si atunci cum sa mai functioneze tehnicile tale miraculoase (sau ale mele, dupa ore de munca cu tine la cabinet)?

ONESTITATEA. Hmmm, grea incercare! Nu vom intra in detalii, despre cum invata copiii sa minta (sau mai bine spus, de la cine), insa va propun sa meditati putin la minciunile spuse (cu voie sau fara de voie) copiilor dvs. Avem un nemaipomenit dar de a ne subestima copiii, de a considera ca nu pricep chiar totul si de a-i prosti cu mici (sau mari) minciunele. E foarte important sa ii invatam lectia increderii in noi, ca parinti, pentru a le putea mai tarziu cere sa respecte ceea ce noi consideram a fi important. Minciuna, adevarul partial, deceptiile, tradarea il fac pe copil sa se simta confuz si ii determinam indoieli in ceea ce ne priveste. Daca, incetul cu incetul ne desconsideram in fata lui (si pentru copii nu vorba conteaza, ci fapta, sau modelul) cum sa mai avem pretentia sa respecte ceea ce le cerem?!

RESPECTUL. Cine a tratat copilul ca o persoana valoroasa, a vorbit cu el folosind un vocabular respectuos (multumesc, iarta-ma, te rog intelege-ma, mi-as dori sa....), i-a explicat mereu de ce luam unele decizii si nu altele, de ce facem anumite lucruri si nu altele, stie exact despre ce vorbesc acum si vede efectele pozitive ale unui astfel de tratament!

ACCEPTAREA. In orice context copilul trebuie sa se simta acceptat ca persoana, chiar daca greseste. Mereu trebuie sa inteleaga ca ceea ce dezaprobam sau pedepsim este comportamentul si nu persoana: “Sunt suparata ca te-ai comportat prosteste in situatia X” si nu “Esti un prost”. E important sa inteleaga ca ceea ce respingem este un anume tip de comportament si nu il respingem pe el ca persoana.

RABDAREA. Cred ca ar trebui sa o scriu cu litere si mai mari!! Suntem specialisti in a formula asteptari de la copiii nostri, dar avem rabdare sa ii sprijinim sa le realizeze. De ce oare vrem mereu sa se intample lucrurile, dar nu intelegem ca pentru a-si insusi comportamente sau atitudini, copiii au nevoie de explicatii si exercitii repetate, iar noi trebuie sa fim acolo sa ii sprijinim cu calm si rabdare???Stiu ce imi veti raspunde: jobul, seful, stresul, banii, timpul (ce bine ca mi-am amintit de el). Dar oare nu ne-ar fi mai usor cu ei daca am aplica cu rabdare tot ce stim?

TIMPUL. Nu cred ca va intelege cineva mai bine decat mine la capitolul acesta! Stiu! Chiar nu mai avem timp! Si ca sa citez un profesor, terapeut si mentor drag mine (M.Miclea), pot sa va transmit ca “ nu mai suntem pe vremea lui Moromete si timpul nu mai are rabdare cu oamenii” . Insa, daca ne-am dorit acesti copii si vrem ce e mai bun pentru ei, trebuie sa ne facem un obiectiv din a castiga timp pentru ei si din a-l transforma in timp de calitate. La multe din cursuri, inclusiv acest lucru ii invat pe parinti: goana dupa tipul nostru de calitate.

CONSTANTA. Este problema cea mai mare a multor parinti pe care i-am intalnit, si nu numai a lor, ci si a bunicilor sau bonelor care participa la disciplinarea copiilor. Comportamentele adultilor (a tuturor adultilor din familie) trebuie sa fie constante in timp si in diverse contexte. Schimbarea regulilor, sau nerespectarea lor de catre adult il face pe copil confuz, nesigur si ii transmite mesajul ca respectarea lor nu este chiar asa de importanta sau ca ele pot fi usor incalcate daca stii cum sa procedezi (si copiii invata foarte repede cum sa procedeze). Asadar, tot ce stabilesc adultii trebuie sa fie respectat constant si corect atata de catre copil cat si de catre adult. Degeaba am impus ca regula de culcare o anumita ora, daca eu ca adult ii permit in unele seri sa stea mai tarziu si nu ma asigur mereu de respectarea propriilor mele reguli.

                          Mai sunt doua aspecte cu impact major in eficienta sistemului nostru de disciplinare: capacitatea noastra emotionala de a aplica acest sistem si mostenirea pe care o  purtam de la parintii nostri, reflectia felului in care ei ne-au educat pe noi, impactul stilului lor parental. Dar nu voi intra in detalii, cel putin nu acum.... si cred ca despre asta e mai bine sa vorbiti cu un specialist in particular, daca simtiti nevoia. 

www.psychologycenter.ro

Dilema existentiala …....Doamna sau Domnisoara?

De ani de zile ma amuza jocul social al “domnitului” sau “domnisoritului”. Conform obiceiurilor, a regulilor sociale scrise (habar nu am daca chiar sunt scrise) sau nescrise, o femeie se transforma din domnisoara, in doamna atunci cand se casatoreste. Alte informatii si norme in ale socializarii ne spun ca orice femeie este o “Doamna” (lady) daca intruneste anumite calitati (adevarul este ca nu mai stiu ce calitati valorizeaza societatea de astazi la o adevarata “Doamna”). Daca am privi simplist situatia, am putea crede ca o femeie care nu se casatoreste nu poate deveni o Doamna?

Cui datoram de fapt calitatea de Doamna sau Domnisoara?

Ce reguli mai sunt valabile in societatea actuala? Eu una sunt complet zapacita de ceea ce mi se intampla. Pana spre varsta de 30 de ani, aproape toata lumea mi-a spus mereu domnisoara, amorsata mai mult de parul blond, decat de prezenta sau absenta unei verigi pe inelar. In situatii care impuneau insa un a unume statut (prezentari oficiale la conferinte, prezentari in fata studentilorr mei, intalniri oficiale organizate prin intermediul unor proiecte) deveneam brusc “Doamna X-ulescu” , desi multi din cei care imi faceau introducerea stiau care este statutul meu oficial, ba chiar, in alte situatii ma prezentasera ca fiind domnisoara.

Am dat ca punct de raportare varsta de 30 de ani, nu pentru ca dupa aceasta varsta am ajuns sa arat brusc ca o doamna (apropo, cum arata o doamna?), ci pentru ca atunci am devenit mamica.

Insa, desi sunt mamica, tot domnisoara am ramas, daca judecam dupa standardele oficiale, deoarece nu m-am casatorit! Asadar, eu ce pot spune? Ca sunt....teoretic domnisoara si practic doamna? Spun asta deoarece toata perioada sarcinii si tot timpul in care sunt impreuna cu copilul meu sunt...Doamna X-ulescu. Am dus experimentul si mai departe! Am primit de la prietenii mei la implinirea celor 30 de ani un inelus cu diamant, care nu e nici inel, nici verigheta (dar seamana cu amandoua), asa cum nici eu nu sunt, nici doamna, nici domnisoara. De cand il port, garantat sunt “Doamna” (mai ales cand sunt impreuna cu copilul meu). « Fastaciala sociala »  e si mai mare, cand la pachet cu cele mentionate anterior vine un act oficial pe care scrie mare si clar: necasatorita (cum ar fi de exemplu actul de proprietate al apartamentului). In aceste conditii, administratora blocului mi se adreseaza cand cu “Doamna” cand  cu “Domnisoara”, si asta pe parcursul aceleiasi conversatii, eventual la un interval de timp de 2 minute de la un apelativ la celalalt. Sa mai spun ca daca sunt fara fiica mea si nu mi se vede pseudoinelul sunt din nou domnisoara?!! Si daca eu nu vreau sa ma marit niciodata, am sa fiu o vesnica domnisoara? Dar cand nu am sa mai arat atat de ...proaspat si tineresc, am sa devin si in diversele conjuncturi sociale “Doamna”? Cum socoteste “societatea” ca trebuie sa arat ca sa nu imi mai spuna “Domnisoara”? Si daca am copil si inel si casa si masa, imi trebuie si un barbat la brat, ca sa mi se spuna “doamna”? Si daca il am si tot nu sunt casatorita, tot nu sunt o “Doamna”? Cand risc sa mi se spuna ca sunt “Domnisoara batrana”? Nu m-am intrebat niciodata de fapt cum vreau sa mi se spuna si nu tin sa mi se spuna intr-un anume fel, nu simt nimic deosebit in nici una dintre situatii.  Insa ma macina foarte tare urmatoarea intrebare: Cine, sau mai ales ce ne face sa fim doamne sau domisoare ??? (facand abstractie de bucata de hartie roz chilotiu). Eu ma simt o “Doamna” inca de cand eram o tanara domnisoara si parintii mei asa au facut eforturi sa ma educe. Practic, care este criteriul psiho-social primordial care te desavarseste in ochii societatii ca avand acest statut? Tu cand ai devenit doamna?


www.psychologycenter.ro