Si femeile indraznesc!

„Bunica a spus o data: gaseste-ti un barbat sa iti duca gunoiul, unul cu care sa vorbesti, unul care are o slujba foarte buna si unul care e foarte bun la pat. Si ai grija ca ei sa nu se intalneasca niciodata”

Diane Shader Smith

Infidelitatea barbatului nu mai reprezinta de multa vreme un subiect tabu. Face parte din normalitatea vietii cotidiene, din naturaletea existentei lui. Si oricum ar fi fost el, barbatul infidel, a fost si este mult mai respectat in „societate” decat femeia infidela. Se pare insa ca egalitatea de sanse si-a adus aportul si din aceasta perspectiva. Sotiile care au indraznit  infidelitatea, au ales sa ia act in fata disperarii lor, in loc sa ramana inerte in fata unei casnicii moarte sau frictionale si sa coexiste in liniste cu disperarea, discordia, angoasele emotionale. Sotiile indraznete au ales sa traiasca din plin, chiar daca o fac printre multe suferinte, decat sa nu mai „traiasca” deloc.  Desi motivele infidelitatii la femei sunt diferite calitativ de cele ale barbatilor, desi aceasta alegere poate ca nu este cea mai fericita, infidelitatea este un protest fata de casnicie si fata de sine in relatia maritala. De obicei oamenii raman in casnicii nesatisfacatoare de dragul copiilor, fara sa realizeze ca mostenirea pentru acesti copii o reprezinta un model relational deteriorat si dizarmonic.

Nu exista un adevar absolut al moralitatii sau imoralitatii infidelitatii si, desi societatea are nevoie de judecati morale, se simte nevoia unei judecati morale corecte, informate si flexibile, nu una arbitrara, rigida si stereotipata. Sotiile care inseala au luminat deja calea  discriminarilor de gen si sunt etichetate negativ cu mult mai mare usurinta. Cu toate acestea un lucru este cert : femeile au indraznit si aproape au ajuns din urma, estimarile indica 40% femeile, 60% barbatii. Asadar, ascunzisurile au cam iesit din dulap!

Daring wives: insight into women’s desire for extramarital affairs, F.C.Pavers, 2006


www.psychologycenter.ro

Joaca de-a parintii- inainte de 2 ani

M.M. s-a nascut in aprilie si am avut timp toata vara, cand dormea mai toata ziua in landou la umbra, sa observ mamicile care veneau in parc cu copiii ceva mai mari.

Cat timp copilul meu a fost un bebelus am putut ore, zile si luni la rand sa fac un lucru pe care in cabinet sau in alt context profesional nu l-am putut face: sa observ in vivo. Am realizat atunci ca in nebunia in care traim (si pe care o “savurasem” din plin pana in acel moment) nu ne dam seama se ce intampla cu noi .....si mai rau decat atat, ce se intampla cu copiii nostri daca, dupa ce apar pe lume, nu reusim sa ne reevaluam pe noi insine in raport cu ei.

Cel mai socant pentru mine a fost sa vad ca indiferent cu cine vin copiii in parc (mamici, bunici, bone) trendul este ca ele sa se adune undeva la umbra, unde sunt mai multe banci si sa povesteasca retete, ce mai e pe la piata, ce a mai facut copilul, ce a spus, ce a mancat, ce nu a mancat...etc, intr-o competitie nebuna “care e mai ceva decat cine”. In tot acest rastimp, orice tentativa a puiutilor (majoritatea in jurul varstei de 2 ani) de a pleca in cercetare (cercetarea pamantului, frunzelor, florilor, tufisurilor, copacilor) era penalizata cu vocalize, menite sa aduca inapoi puiul de closca, sa scormoneasca (în ciment eventual), la picioarele mamei, pentru a fi in raza vizuala a acesteia.

Si daca tot lumea nu le e deschisă explorarilor, cel mai la indemana este sa interactioneze, pentru ca socializarea este un alt scop primordial al iesitului in parc. Din pacate, de multe ori nici ea nu iesea prea bine, pentru ca toti doresc aceeasi jucarie, aceeasi minge, acelasi biscuite sau pur si simplu le vine sa arate ce stiu ei cel mai bine: lovituri, imbranceli, impinsaturi, rodul egocentrismului specific varstei, sau al invataturilor pline de iscusinta al desenelor animate!!!!! Replica! Alte vocalize, replici mai mult sau mai putin inspirate, sunt luati pe sus (eventual dusi acasa), ameninţaţi, scuturaţi, certaţi.......

Fireste ca nu pot generaliza.... Am vazut si mamici (putine, ce-i drept) care lasa copilul sa cunoasca lumea, sa o exploreze, care inteleg ca iesitul in parc este pentru copil....si nu doar pentru a lua aer, ci pentru a invata cat mai multe despre viata pe care tocmai a primit-o. Am vazut mamici care sunt mereu alaturi de copilul lor, pas cu pas, care fac kilometri invartindu-se in 80 mp, care vorbesc desi el inca gangureste, ii arata, ii explica, il lasa sa exploreze tot ce se poate explora fară pericole, intelegand ca asa isi dezvolta copilul gandirea, vorbirea, abilitatile, competentele de copil mic. A restrictiona un copil mic sa exploreze tot ce il inconjoara, a-i pune mereu limite si granite fara motive intemeiate, a nu-l lasa sa atinga si sa cunoasca tot ce il intereseaza (ferindu-l de pericole) e ca si cum, in prima zi de scoala i-ai arata o sumedenie de carti minunate si colorate, dar l-ai pocni peste mana ori de cate ori vrea sa deschida una si sa invete ceva. Am vazut si mamici care au inteles ca fiecare competenta sociala se invata si ca trebuie sa fie langa copilul lor cand invata sa se joace cu alti copii, ca trebuie sa stie exact ce tehnici de disciplinare sa aplice cand el loveste sau greseste si ca toata invatarea lui se bazeaza pe modele de comportament si actiune, nu pe un arbitraj negativist de pe bancă (“nu e voie”, “vin la tine”,” lasa-l in pace”, “treci incoace”, “o iei”- sounds familiar?).

Toate competentele sociale se invata si daca noi adultii nu oferim modele si nu le aratam cum, copiii nu vor sti cum sa initieze si sa mentina relatii sociale (fara imbranceli si lovituri), nu vor sti sa imparta obiecte, sa impartaseasca experiente, sa ofere si sa primeasca feedback adecvat situatiei, sa rezolve conflictele cu cei de varsta lui, sa coopereze cu ceilalti (in simpla joaca cu aceeasi minge, de exemplu), sa respecte regulile sociale (cati adulti mai stiu cum se face asta?), sa ofere si sa ceara ajutor.

Invata sa-l inveti toate lucrurile astea pe copilul tau! Nu e chiar asa de greu, crede-ma!


www.psychologycenter.ro

Coaching cognitiv comportamental in organizatii - antrenamentul eficientei rationale la nivel de management organizational

De ce acest modul? 

      Astazi, probabil mai mult ca oricand, structurile de management si decizie ale oricarei organizatii precum si angajatii acestora sunt nevoite sa răspunda la cerinte, ce adesea, le testeaza limitele. Tuturor li se cere nu doar sa funcţioneze optim in managementul propriilor organizatii, ci mai ales sa probeze că detin strategii eficiente de sporire a competitivitatii pliate pe imperativele pietei. 

    Antrenamentul Eficientei Rationale (sau Coaching-ul Rational Emotiv) este o metoda psihologica rafinata, de optimizare sau de corectare acolo unde este cazul, la nivel individual, la nivelul echipei si al organizatiei. Aceasta metoda urmareste cresterea eficientei personale, a performantei la locul de munca si a satisfactiei profesionale centrandu-se pe componenta cognitiva si emotionala a individului. 

Obiective generale 

•    Realizarea unei diagnoze organizationale cu instrumente psihologice, specifice acestei metode 
•     Aplicarea principiilor ratiionalităţii in sfera organizationala 

•   Identificarea tipurilor de probleme emoţionale, cognitive si comportamentale din organizatie 
• 
  
•   Aplicarea corecta a antrenamentului eficientei rationale la nivel de individ si de organizatie 
• 
  
•     Restructurarea sau construirea la nivel organizational a un sistem de cognitii realiste, ratonale, adaptabile care sa sustină un stil eficient de activitate profesionala 

Puncte cheie 

• Principiile raţionalităţii în organizaţii 
• Diagnoza organizationala 
• Antrenamentul Eficienţei Raţionale (AER) 
• Identificarea problemelor cu care se confrunta angajatii (comportamentale, emotionale) in cadrul organizational 
• Aplicarea practica a etapelor AER in rezolvarea problemelor de tip cognitiv, emotional si comportamental in cadrul organizatiei 
• Managementul propriilor emotii si comportamente neproductive 

Metode 

Diagnoza organizationala, evaluare psihologica individuala, coaching la nivel de management, trainiguri la nivel de echipa, consiliere. 

Grup tinta: organizatii 

Durata: variabilă 

Numar de participanţi: variabil 

Tip program: Expert 

www.psychologycenter.ro

Despre mentinerea relatiilor….

        Mentinerea unei relatii seamana mult cu cea a unei masini si daca unii barbati nu inteleg limbajul psiho-afectiv feminin, poate reusim cu unul ceva mai masculinizat. 

        Procesul de mentenanta este similar si trebuie sa avem in vedere o serie de factori foarte importanti: 

•    diferentele de mentinere tin de tipul “masinii” (nu e tot una sa mentii un clasic Chevy, sau un BMW de ultima ora) 
•    preferintele personale influenteaza procesul de mentenanta (esti tipul de persoana care schimba uleiul inainte sau dupa ce becul de avertizare este este pe rosu?) 
•    ce faci cand interactionezi cu alti/alte participanti la trafic (opresti la stop si cel/cea din spate da peste tine!?) 
•    cum faci fata la proba timpului (ai sa iti mai iubesti “masina” si dupa ce isi pierde mirosul de nou) 
•    cum iti afecteaza bugetul mentenanta (nu e tot una sa o intretii la cel mai bun service sau sa o repari in fata blocului)

www.psychologycenter.ro

Joaca de-a parintii - responsabilitate

    De ani de zile vin la cabinetul meu parinti disperati, depasiti fizic si psihic de comportamentele copiilor lor: agresivitate, opozitionsm, agitatie exagerata etc. Si fireste ca pentru fiecare, incercam prin toate metodele specifice specializarilor mele sa gasesc cauzele, sa identific patternul educativ, sa vad ce nu functioneaza in familia lor si cum pot sa optimizeze sistemul.... sistemul familial, educativ......da, sistemul. Pentru ca, desi multi parinti asta cred, nu copilul are o problema, ci sistemul are o problema. Recunosc ca eforturile mele au fost mari de fiecare data, desi experienta mea si specializarile facute in domeniul psihologiei copilului trec de 10 ani. Incercam mereu sa inteleg cum totusi atatea familii dau gres in disciplinarea copiilor lor, cum 2 sau 4-5 adulti (parinti, bunici si bona) sunt practic sub asediul unui mic terorist de 2 sau 4 ani. 

     Priveam mereu cu ochiul critic al superspecialistului toate aspectele vietii lor, citeam, studiam cu frenezie toate studiile aparute in domeniu, ascultam cu intelegere mamele care, cu lacrimi in ochi imi explicau cum si-au dorit acel copil, s-au ocupat de el “cat de mult au putut” si vor sa faca “orice” ca sa fie “bine”. Dar ce inseamna oare pentru o mamica din zilele noastre “cat de mult am putut” , oare poate sa faca “orice” pentru a-l educa bine, si ce inseamna pentru parintii din zilele nostre acest “bine”. Mamicile au acum acces la foarte multa informatie, la foarte multe tehnici corecte de a disciplina copiii, adecvate vremurilor pe care le traim, si cu toate acestea “cat de mult pot“ se pare ca nu e suficient. 

     Stim cu totii ca mamele cu adevarat sunt dispuse sa faca “orice” pentru copii lor. Si totusi....cand afla ca multe din comportamentele copilului li se datoreaza (lor, relatiilor lor cu partenerul, cu bunicii) si ca este imperios necesar sa porneasca schimbarea de la ele (ei) acest “orice” nu prea mai e valabil. Adica, mi-as da si viata pentru copilul meu, vreau sa ii ofer un viitor, o casa, o afacere, studii scumpe, dar...... nu pot sa am rabdare, nu pot sa nu ma mai cert cu sotul in fata lui, nu pot sa nu mai tip la el, nu pot sa imi schimb putin stilul de viata, nu pot sa inchid televizorul, nu pot sa limitez calculatorul, nu pot sa imi constientizez frustrarile si sa imi manageriez furiile, angoasele si starile de nevroza. 

       “Ca sa fie bine”.......pentru multi parinti acest “bine” inseamna sa aiba liniste in casa, sa aiba copii “cuminti” care sa le perimita sa faca fata stresului zilelor pe care le traim cu totii. 

     Probabil ca multi ani la rand multe mame (pentru ca cel mai frecvent tatii chiulesc nemotivat, cand trebuie sa ia lectii de educatie parentala) au pufnit in sinea lor, suparate ca le tine lectii de parenting o persoana care nu are copii, si in consecinta, care nu poate intelege cu adevarat cum stau lucrurile. Mereu am simtit acest handicap in fata lor si m-am gandit de multe ori inainte ca discursul meu sa fie unul aspru. Acum sunt mama si de 1 an si 8 luni bat parcurile si locurile de joaca, observ tot ce se intampla cu ochii si mintea “defectului” profesional. Si da, am avut mereu dreptate cand am fost aspra, iar experienta de mamica nu m-a facut sa imi schimb discursul, ci dimpotriva l-a accentuat si l-a rafinat. 

       Si pentru parintii care nu se joaca de-a parintii am sa detaliez toate aceste observatii..... 

                    Pe curand!


www.psychologycenter.ro

Stima de sine la copil şi atitudinea adultului

Deşi au trecut ceva ani îmi amintesc şi acum unele experienţe pe care le-am avut in copilarie, şi poate că şi ţie, indiferent că plutesti pe ale tineretii valuri sau ai deja părul cărunt, îţi trec acum prin minte unele neplăceri sau laude din primii ani ai socializării tale.

În aceşti primi ani cu toţii ne-am dezvoltat sentimentul de autoevaluare, autoapreciere şi încredere în forţele proprii, iar prin monitorizarea activittilor, prin comparatie cu altii, prin prisma evaluarilor celor din jur şi mai ales ale părinţilor, educatorilor, profesorilor am inceput sa ne raspundem la intrebarea „cine sunt eu?

Asa se dezvolta:

•         Constiinta de sine, intelegerea de catre copil a faptului ca fiecare este o fiinta distincta-o entitate separata de toti ceilalti si cu identitate proprie
•         Conceptul de sine, imaginea pe care copiii o formeaza despre ei insisi (sint baiat, sint cuminte, sint stingaci)
•         Stima de sine, aspectul evaluativ al sinelui, care raspunde la intrebarea „cit de bun sint”, referindu-se astfel la valoarea si competenta individului, pe care le traieste in relatie cu sine.
•         Acceptarea neconditionata, acceptarea propriei valori pe baza unei evaluari acurate a ceea ce reprezentam, cu calitati si defecte.

Prima componenta care emerge este constiinta de sine, resprectiv progresiva conceptualizare a propriei fiinte cu existenta si caracteristici proprii. Descrierile despre sine (elemente ale conceptului de sine) devin tot mai specifice, de la termeni de infatisare si posesiuni (Am ochi albastri, am bicicleta), la ceea ce pot realiza (ajut la spalat vase, stiu sa schiez), pina la mentionarea trasaturilor psihologice (nu imi e frica de intuneric, nu ma supar asa des ca altii).

Cind vorbim despre sine, modul in care ne percepem este un prim pas. Insa foarte importanta este autoevaluarea, ce duce la constituirea stimei de sine. Acest proces implica doua surse: propria persoana si celalalt.

Asadar din punct de vedere al propriilor evaluari stima de sine este o functia a discrepantei percepute de individ intre sinele ideal (ceea ce imi doresc sa fiu) si sinele real (ceea ce sint). Cind discrepanta este mica sentimentul trait este de valoare si satisfactie, iar cind este mare sentimentele sunt de esec si de lipsa de valoare. Un punct nevralgic al formarii stimei de sine il constituie mesajele venite de la „celalalt”.

Mesajele transmise de adult sunt interiorizate de către copil şi duc la sentimentul de adecvare sau neadecvare în funcţie de succesul sau eşecul adultului de a diferenţia între comportament şi persoană (copilul). Orice comportament necorespunzător al copilului nu trebuie privit ca un simptom al nonvalorii sale, ci ca pe o problemă care trebuie discutată şi rezolvată. Mesaje repetate ce subliniază nonvaloarea duc la constituirea stimei scăzute a copilului, care ajunge să interiorizeze această nonvaloare şi ulterior să se comporte ca atare.

Copii cu stimă de sine scăzută simt că nu au valoare, au trăiri afective negative ce reprezintă frecvent cauze ale comportamentelor lor negative: „Nu sint bun de nimic”, „Nimeni nu mă place”, „Sint urîtă”, „Tata mi-a spus că sunt prost”, „Mama nu mă mai iubeşte dacă nu fac cum vrea ea”. În schimb copiii cu stimă de sine ridicată sunt mulţumiţi de felul lor de a fi, se implică în acţiuni noi şi au încredere în ei, sunt independenţi, îşi exprimă sentimentele, nu sunt uşor influenţabili.

De cele mai multe ori adultul nu sesizează aceste aspecte, sau le sesizează prea tîrziu, cînd stima de sine este deja formată şi este nemulţumit de consecinţele comportamentale care apar la propriul copil. Însă pînă în acel moment din motive mai mult sau mai puţin obiective s-a mulţumit să ştie că cel mic a mîncat tot din farfurie, a fost cuminte, nu a supart-o pe doamna sau pe bunica, a învăţat o poezie, pentru că nu-i aşa, nu avem timp pentru toate. În schimb din cauza stresului, problemelor personale, financiare , profesionale, părintelui i se întimplă să mai „scape” remarci de genul: „Nu eşti bun de nimic”, „De ce el poate, şi tu nu.....”, Nu eşti în stare să.....” „Lasă-mă cu prostiile tale că sunt obosit.....”, „ Trebuie să.......altfel,......”, „ Du-te la mama să te asculte”. Poate că nu realizaţi, că aceste replici sînt cărămizile stimei de sine scăzute, iar părintele, atît de ocupat şi de stresat nu stă să le numere, să vadă dacă s-au strîns suficiente pentru o temelie zdravănă, şi de cele mai multe ori aceasta e gata pînă să bage el de seamă.

Iată în manieră sintetică cîteva categorii de comportamente ce contribuie la formarea stimei de sine la prescolari, unde cea mai importanta sursa o constituie evaluarile parintilor:

Experienţe din copilărie de dezvoltă o stimă de sine echilibrată

•      Copilul este încurajat, lăudat,
•          I se vorbeşte cu respect şi este respectat
•          I se acordă atenţie şi este îmbrăţişat
•         Are performanţe bune la grădiniţă sau la activităţile conexe ei
•         Are prieteni şi relaţionează cu uşurinţă
•         Părintele se implică autentic în viaţa afectivă a copilului
•         Există comunicare autentică între părinte şi copil
•         Părintele negociză şi nu impune

Experienţe din copilărie de dezvoltă o stimă de sine scăzută

•      Este criticat mereu („Dacă cineva mă critică, înseamnă că......”),
•      I se vorbeşte pe ton ridicat, se ţipă la el,
•      Este ignorat sau ridiculizat (ai de gînd să plîngi iar numai pentru asta),
•      Părintele se aşteaptă să fie cel mai bun, perfect dacă se poate,
•      Are eşecuri repetate în acţivităţile sale,
•      Este mereu comparat cu fraţii sau alţi copii,
•      Părinţi care neagă existenţa emoţiilor lor (Nu plînge că nu te doare chiar  aşa tare),
•      Părinţi care spun copiilor ce să simtă (Trebuie să îţi iubeşti fratele),
•      Părinţi ce folosesc ameninţări şi pedepse (Dacă .....atunci,....)

La scolari sursa de formare a stimei de sine se extinde la prieteni, scoala si alte persoane din jur. Elevii cu o stima se sine pozitiva isi asuma responsabilitati, sint mindri de realizarile lor, isi exprima emotiile idiferent de tonalitatea lor, se comporta independent, se ofera ca suport si sprijun pentru altii. Elevii cu o stima de sine scazuta sint nemultumiti de felul lor de a fi („nu sint bun de nimic”), evita sa se implice sau sa realizeze sarcini noi (sigur nu iau examenul),se simt neiubiti si nevalorosi (sint plictisitor/sint antipatic), dau vina pe altii (proful are ceva cu mine), pretind ca sint indiferenti emotional (nu ma intereseaza ca am picat, nu imi pasa), sint foare usor influentabili si foarte vulnerabili.

Şi dacă încă mai sunt sceptici care consideră că e mai important să se preocupe de alte chestiuni mai concrete în ceea ce priveşte copilul, decît de ceva atit de abstract şi puţin palpabil cum e stima de sine, atunci am să mă rezum să enumăr consecinţele pe termen lung ale unei stime de sine scăzute: probleme emoţionale- anxietate, depresie, instabilitate, probleme comportamentale-minciună, agresivitate, probleme şcolare-eşec, abandon, creşterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri în perioada adolescenţei, implicarea în relaţii cu risc, imagine corporală negativă, tulburări alimentare-anorexie, bulimie, suicid.

E atît de fragilă viaţa psihică a copilului pentru că el e în continuă formare şi dezvoltare, şi orice eroare a noastră, a adulţilor, îl poate costa mult în evoluţia lui. De ce să ne preocupe mai mult eliminarea unui comportament nedorit, decît formarea unui comportament adecvat şi dorit? De ce să mă ignori acum, şi să îmi cauţi cabinetul peste cîţiva ani?

www.psychologycenter.ro

Provocarea numita ''Copilul Hiperactiv''

    Piatra de încercare a oricărei familii, învăţător, educator, profesor este experienţa cu un copil hiperactiv. De regulă ei descriu acest copil în felul următor: nu se opreşte, nu stă în loc, pune mîna peste tot, nu ascultă nimic, mă epuizează, este cu capul în nori, trece de la una la alta, este distrat, trînteşte răspunsuri înainte ca întrebarea să fie complet pusă, pare că nu ascultă ce i se spune, vorbeşte excesiv de mult, se angajează în activităţi periculoase, este

pornit pe conflict, sare la bătaie, nu poate fi stăpînit de nimeni, nu îşi poate planifica activităţi viitoare în mod efectiv.

   Din aceste plângeri se poate decela instabilitatea atît la polul motor şi cît şi la polul capacităţilor atenţiei. Însă, nu întotdeauna un copil cu instabilitate sau agitaţie psihomotorie este un copil hiperactiv. Ca şi context psihologic instabilitatea poate face parte dintr-o stare reactivă la o situaţie traumatizantă sau anxiogenă pentru copil, poate să apară după intervenţii chirurgicale, după separări sau despărţiri familiale, sau traume afective.

?Cum putem identifica un copil hiperactiv?

     Criteriul de diferenţiere între copii mai agitaţi, activi, instabili şi cei cu hiperactivitatea ţine de frecvenţa şi intensitatea cu care apar manifestări pe trei planuri:

1. Hiperactivitate

•  Este într-o continuă mişcare şi nu poate sta liniştit mult timp, îşi mişcă mereu mîinile şi   picioarele şi nu poate fi influenţat de cei din jur să se stăpînească
•  Se mişcă excesiv când doarme
•  Are dificultăţi în a sta liniştit
•  Are dificultăţi în a sta pe asezat
•  Aleargă, sare, se caţără în momente sau contexte nepotrivite
•  Are dificultăţi în a executa sarcini rutiniere sau care presupun să stea liniştit
•  Vorbeşte excesiv de mult
•  Are dificultăţi în a urma instrucţiunile date de cei din jur
•  Se comportă de parcă ar fi „condus de un motor”

2. Impulsivitate

•  În general reflectă absenţa autocontrolului
•  În conversaţie dă răspunsuri fără să aştepte să i se pună întrebarea pînă la capăt
•  Nu poate să îşi aştepte rîndul în diverse activităţi (joacă sau diverse intercaţiuni în grup)
•  Îi intrerupe şi îi deranjează pe ceilalţi
•  Este conflictual şi deseori agresiv însă problemele provocate de cele mai multe ori nu sunt premeditate.
•  Nu poate respecta constîngerile sociale
•  Deşi înţeleg constrîngerile şi regulile, le pot cita, fac diferenţa între bine şi rău, gîndesc abia după ce au facut ceva.
•  Deşi se simt vinovaţi de ceea ce au facut este puţin probabil ca acest sentiment de culpabilitate să prevină în viitor acţiuni similare
•  Reacţiile lor diferă de cele ale copiilor agresivi care se lovesc asigurînduse că nu sunt văzuţi; hiperactivul răspunde din reflex, impulsiv.
•  La şcoală răspund fără a ridica mîna, se apucă de rezulvat o sarcină înainte de a asculta instrucţiunile, sunt grabiţi, îşi manifestă exploziv trăirile emoţionale.
•  În interacţiunile sociale nu respectă regulile, nu se pot controla, nu sunt conştienţi de consecinţele acţiunilor lor asupra altora, învaţă greu din propriile greşeli.
•  Trece excesiv de la o activitate la alta
•  Părăseşte frecvent locul în clasă

3. Deficit atenţional

•  În general nu se poate spune că nu sunt atenţi, ci ca sunt atenţi la tot
•  Sunt uşor distraşi de stimuli exteriori, par să se plictisească repede de o sarcină, dar de fapt nu rezistă stimulilor externi care îi solicită simţurile cu aceeaşi forţă
•  O parte dintre aceşti copii sunt distraşi de propriile gînduri şi senzaţii
•  Trec de la o activitate neterminată la alta, se plictisesc repede în sarcini repetitive
•  Nu reuşesc să realizeze fără supervizare sarcinile în clasă sau temele acasă
•  Pierd obiecte necesare temelor sau activităţilor şi uită, în general
•  Nu observă detaliile, respinge activităţile ce îi solicită o concentrare susţinută, mai ales într-un mediu complex
•  De multe ori dă impresia că nu ascultă atunci cînd i se vorbeşte
•  Procesele atenţionale sunt destul de variabile şi de fluctuante, uneori pot fi pe fază, alteori sunt absenţi.

?Cînd este cazul să apelăm la un specialist?

   Atunci cînd majoritatea manifestărilor prezentate apar înainte de vîrsta de 7 ani, se manifestă intens şi frecvent pe o perioadă de cel puţin 6 luni atunci este cazul să vă adresaţi unui specialist pentru stabilirea unui diagnostic şi a unei strategii de intervenţie. 

   Este absolut necesar să vă adresaţi unui psiholog psihoterapeut pentru o evaluare psihologică completă (evaluare comportamentală şi evaluare cognitivă), respectiv pentru realizarea unui plan de intervenţie personalizat, unui neurolog pentru un diagnostic diferenţial al ADHD de sindroamele medicale sau neurologice care pot să prezinte simptome similare şi unui psihiatru deoarece de multe ori este necesară medicaţia.

?Care ar fi cauzele hiperactivităţii?

     Mulţi părinţi acceptă cu greu diagnosticul de hiperactivitate cu deficit de atenţie şi prima lor întrebare este: care este cauza acestei tulburări?

Cauzele sunt multiple iar factorii implicaţi sunt destul de dificil de identificat:

• Factori genetici-au un rol semnificativ şi s-a constatat o incidenţă crescută de alcoolism, sociopatie şi alte tulburări psihice la taţii sau mamele copiilor hiperactivi. 
• Factori medicali: complicaţii în timpul sarcinii, naşterii sau în perioada de sugar, tulburări ale funcţiilor cerebrale (leziuni cerebrale rezultate în urma infecţiilor, a traumatismelor sau a altor complicaţii care pot apare în perioada pre sau perinatală . 
• Factori de mediu: mediul familial, experienţele din acest mediu sau din mediul şcolar (creşă, grădiniţă, cămin, şcoală). 

?Cum se manifestă hiperactivitatea în diverse situaţii?

     Este deja cunoscut faptul că hiperactivitatea se poate manifesta în cele mai diverse situaţii, dar se poate manifesta fie numai acasă, fie numai la şcoală. În funcţie de acest aspect se poate modula programul terapeutic şi tratamentul medicamentos (dacă este cazul, şi numai după ce a fost consultat un medic psihiatru). 

Iată cum se manifestă hiperactivitatea în situaţii diferite:

• Acasă: nu respectă regulile stabilite de părinţi, nu termină activităţile sau sarcinile pe care le-au primit, întrerup mereu discuţiile sau activităţile părinţilor, au un comportament înclinat spre accidente, intră mereu în conflict cu fraţii. 
• La grădiniţă sau la şcoală: are un comportament imprevizibil, are eşec în a urma regulile, nu învaţă din greşeli, deprinderile sociale sunt deficitare. Nu îndeplineşte sarcinile de lucru, manifestă o organizare defectuasă a activităţii, este neglijent, dezoronat, nu ascultă, nu îşi poate concentra atenţia, are dificultăţi în a sta liniştit pe scaun, întrerupe des lecţia, deranjează colegii sau îi provoacă, în timpul jocului este indecis şi mereu nesatisfăcut şi nemulţumit. 
• Cu ceilalţi copii: are dificultăţi în a respecta regulile jocurilor structurate, ar dori să fie lider dar nu respectă regulile grupului sau ale jocului, nu au răbdare să îşi aştepte rîndul, sunt impulsivi cu cel din jur sau cu obiectele (distrug jucăriile), fără rea intenţie, vorbesc excesiv de mult şi sunt gălăgioşi, pot cu uşurinţă să influenţeze alţi copii, se angajează în jocuri periculoase fără a evalua consecinţele. 

?Cum evoluează hiperactivitatea?

    Nu vom descrie în amănunt evoluţia hiperactivităţii deoarece este un subiect extrem de vast, ci doar vom evidenţia simpomele dominante la diverse vîrste. 

    În jurul vîrstei de 3 ani sunt evidente neatenţia şi refuzul de a asculta; la preşcolari sunt dominante semnele hiperactivităţii motorii (aleargă, sare, se caţără, se loveşte mereu, etc); la şcolarul mic domină neastîmpărul şi neliniştea; la pubertate se diminuează hiperactivitatea datorită modificărilor hormonale; la adolescenţă domină agresivitatea şi actele antisociale; dacă hiperactivitatea se manifestă şi la maturitate, adultul hiperactiv este inconsecvent, impulsiv, îşi asumă inutil riscuri, etc.

?Ce rol au medicamentele în hiperactivitate?

    Tratamentul medicamentos reprezintă o premisă necesară în abordarea hiperchineziei, dar nu şi suficientă. De regulă este folosit ca bază pentru aplicarea celorlalte forme de terapie. Iată cîteva aspecte importante referitoare la tratamentul medicamentos:

  Cele mai folosite medicamente sunt Ritalin şi Medikinet, ce au ca substanţă activă methylphenidat-ul, psihostimulant care stimulează activitatea creierului.

Psihostimulantele au efecte clare la majoritatea copiilor cu hiperactivitate.

Medicamentele au ca efecte: diminuarea hiperactivităţii, îmbunătăţirea capacităţii de concentrare, diminuarea impulsivităţii, şi în consecinţă creşterea performanţelor şcolare.

   Efectele medicamentelor se manifestă doar în perioada administrării lor, iar efectele pe termen lung nu sunt suficient de studiate. Doar tratamentul în sine nu are efecte magice, ele doar diminuează problemele comportamentale şi îmbunătăţesc capacitatea copilului de a învăţa, deci creează disponibilitatea acestuia de a asimula informaţie. De aceea el trebuie completat cu alte forme terapeutice. Medicamentele pot avea efecte secundare: tulburări de somn,diminuarea apetitului alimentar, dureri abdominale, cefalee, ticuri, depresie, întîrzieri de creştere.

?Cum reacţionează adulţii care au în grijă un hiperactiv?

     Hiperactivul îşi enervează foarte des părinţii, îi deranjrază mereu, aceştia fiind mai tot timpul stresaţi şi epuizaţi. Ei se plîng că nu mai au timp pentru ei înşişi, nu pot face nimic de faţă cu copilul, nu mai fac faţă în a-l supravehea, servirea mesei devine o problemă pentru toţi membrii familiei, făcutul temelor acasă sunt un adevărat coşmar, trezitul şi mersul la culcare sunt o dramă, accesele de furie ale hiperactivului îi derutează pe părinţi, iar în public mulţi părinţi nu se mai încumetă să iasă însăţiţi de copil. Dacă mai există fraţi în familie rivalitatea fraternă atinge apogeul. 

       De multe ori, şi părinţii au nevoie de suport terapeutic sau de consiliere.

În cazul hiperactivităţii cu deficit de atenţie implicarea părinţilor în programul terapeutic este esenţială. Ei trebuie să înveţe de la terapeut tehnici comportamentale pe care să le aplice acasă, tehnici de disciplinare pozitivă adaptate hiperactivului, au de completat fişe de urmărire zilnică. 

      Aceştia sunt părinţii activi care solicită consultaţia psihologică sau psihiatrică, ţin cont de semnalările învăţătorului, se implică puternic în programul de susţinere. Însă mai există 2 categorii de părinţi, care la rîndul lor constituie pentru psiholog o problemă în sine. 

Părinţii reticenţi iau semnalările dascălului sau ale psihologului şcolar ca pe un afront personal, au prejudecăţi puternice, şi refuză să accepte că sunt părinţii unui copil cu dificultăţi adaptative. Unii reacţionează atît de puternic, încît îşi mută copilul la altă grădiniţă sau şcoală, dezorientînd şi mai tare copilul, iar motivul invocat este de cele mai multe ori următorul: „au ceva cu copilul meu”.

       Părinţii pasivi sunt acei părinţi care sunt receptivi, care duc copilul la un cabinet sau altul dar care consideră că implicarea lor se termină şi transferă responsabilitatea exclusiv celui care se ocupă de copil.

?Ce simte şi ce gîndeşte copilul hiperactiv?

      Adulţii aflaţi in interacţiune cu un copil hiperactiv intră într-un cerc vicios, acordînd atenţie copilului atunci cînd este deranjat de acesta. Atunci cînd este liniştit copilul nu primeşte atenţie şi apreciere din partea părintelui prea extenuat să mai observe aceste mici momente de linişte. De aceea copii îşi deranjează părinţii intenţionat atunci cînd vor atenţie, apreciere, afecţiune, securizare. Din acest motiv adulţilor le scapă din vedere ceea ce se află în sufletul şi în mintea unui copil hiperactiv:

• Mă simt de parcă aş fi singur
• Părinţii mei sunt dezamăgiţi de mine
• Oamenii sunt nedrepţi cu mine
• Cei din jurul meu mă condideră ciudat, mă ignoră, nu mă plac
• Vreau să mă lasaţi în pace
• Nu sunt bun de nimic
• Uit deseori ceva iar ceilalţi mereu rîd de mine Încerc tot timpul, dar greşesc
• Mereu sunt blamat că nu încerc, dar mă străduiesc
• Mă simt respins, jignit
• Nu are rost să mai încerc ceva pentru că oricum nimic nu e bun sau nimeni nu este mulţumit de ceea ce fac.

!Sugestii pentru planul de intervenţie

Cum se realizează un plan de intervenţie

    Planul terapeutic de intervenţie îl construieşte în manieră personalizată psihologul psihoterapeut după ce a realizat evaluarea psihologică completă (inclusiv interviurile şi aplicarea protocoalelor structurate părinţilor, „educatorilor” (învăţător, diriginte, profesor, etc) sau altor persoane cu rol important în viaţa copilului (bunici, bone). Diagnosticul final va fi pus atunci când are rezultatele examenului medical (neurologic şi/sau psihiatric). 

      Planul de intervenţie se construieşte şi se rafinează în timp, prin directa colaborare cu părinţii şi cu un reprezentant al mediului şcolar (cel mai implicat sau mai apropiat de copil). Fără muncă de echipă este aproape imposibil să obţii rezultate bune. 

      Este suficient ca unul dintre factorii implicaţi, să saboteze cu sau fără voie „sistemul” şi munca celorlalţi este în zadar. Am întâlnit destule cazuri în care munca de saptamani ne-a fost ruinată pentru că vreo bunică nu înţelegea importanţa respectării sistemului de recompensă şi pedeapsă şi se apuca să recompenseze „odorul” fără motiv, sau pentru că învăţătoarea ajungea la capătul răbdării şi începea „demersul” transferării copilului în altă clasă sau chiar şcoală.

Dacă esti educator/învăţător/profesor 

     Ar fi de preferat ca mediul şcolar să fie unul stabil, structurat şi predictibil. Aceşti copii trebuie pregătiţi pentru orice schimbare pentru a evita dificultăţile datorate confuziei şi a lipsei de structură. Este foarte important felul în care este aranjată clasa, unde este el poziţionat, cîţi stimuli de distragere a atenţiei apar din mediul clasei. 

      Găsiţi un spaţiu în care poate să se reorganizeze sau să îşi revină atît în timpul orei cît şi în pauză. Ar fi de preferat să existe cît mai puţini stimuli exteriori de distragere a atenţiei, să fie aşezat cu un coleg liniştit sau singur în bancă, în faţa catedrei pentru a putea păstra apropierea. 

     Este cunoscut deja faptul că aceşti copii lucrează foarte bine în raport de 1 la 1. Îl putem ajuta să îşi organizeze materialele pe bancă, să îşi definească spaţiul său, locul obiectelor sale. Luaţi dv. o pauză cînd simţiţi nevoia pentru că aceşti copii vă duc la epuizare.

    Activităţile trebuie bine planificate, sarcinile trebuiesc adaptate din punct de vedere al dificultăţii, lungimii şi al feed-backului în desfăşurare. Putem folosi pentru sarcinile de lucru materiale atractive şi interesante în mai multe varietăţi senzoriale. Dacă nu mai pot sta locului e bine să fie lasaţi să se mişte; deasemenea au mare nevoie de pauză, nu îi pedepsiţi privîndu-i de ea. 

     Instrucţiunile trebuie să fie clare şi concise, nu exprimăm mai multe reguli odată, nu treceţi mai departe pînă nu ne-am asigurat că le-a receptat. Vorbiţi puţin şi utilizăm propoziţii scurte pe care le repetăm dacă este necesar. Alternaţi perioadele pasive cu cele active şi lăsaţi-le mai mult timp pentru a trece de la una la alta. Atenţionaţii cînd urmează să treceţi la altă activitate pentru lase acomoda cu tranziţia sper alta sarcină sau spre altăsecvenţă a sarcinii.   Oferiţi mereu feedback pentru comportamentele dezirabile, identificaţi şi acordaţi consecvent recompense şi întăriri pentru comportamentele dezirabile, menţineţi o comunicare frecventă şi regulată cu părinţii.

Dacă eşti părinte

     Există foarte multe publicaţii care se ocupă exclusiv de tehnicile de intervenţie în cazul acestor copii descrise şi explicate în cele mai mici detalii. De aceea aici vom enumera doar acele tehnici eficiente pe care le puteţi folosi cu succes: utilizarea întăririlor pozitive (lauda, încurajarea, recompensarea) time out-ul, contractul comportamental, economia de jetoane, metoda consecinţelor logice şi naturale, costuri şi răspunsuri la cost, etc.


www.psychologycenter.ro