Deşi au trecut ceva ani îmi amintesc şi acum unele experienţe pe care le-am avut in copilarie, şi poate că şi ţie, indiferent că plutesti pe ale tineretii valuri sau ai deja părul cărunt, îţi trec acum prin minte unele neplăceri sau laude din primii ani ai socializării tale.
În aceşti primi ani cu toţii ne-am dezvoltat sentimentul de autoevaluare, autoapreciere şi încredere în forţele proprii, iar prin monitorizarea activittilor, prin comparatie cu altii, prin prisma evaluarilor celor din jur şi mai ales ale părinţilor, educatorilor, profesorilor am inceput sa ne raspundem la intrebarea „cine sunt eu?
Asa se dezvolta:
- Constiinta de sine, intelegerea de catre copil a faptului ca fiecare este o fiinta distincta-o entitate separata de toti ceilalti si cu identitate proprie
- Conceptul de sine, imaginea pe care copiii o formeaza despre ei insisi (sint baiat, sint cuminte, sint stingaci)
- Stima de sine, aspectul evaluativ al sinelui, care raspunde la intrebarea „cit de bun sint”, referindu-se astfel la valoarea si competenta individului, pe care le traieste in relatie cu sine.
- Acceptarea neconditionata, acceptarea propriei valori pe baza unei evaluari acurate a ceea ce reprezentam, cu calitati si defecte.
Prima componenta care emerge este constiinta de sine, resprectiv progresiva conceptualizare a propriei fiinte cu existenta si caracteristici proprii. Descrierile despre sine (elemente ale conceptului de sine) devin tot mai specifice, de la termeni de infatisare si posesiuni (Am ochi albastri, am bicicleta), la ceea ce pot realiza (ajut la spalat vase, stiu sa schiez), pina la mentionarea trasaturilor psihologice (nu imi e frica de intuneric, nu ma supar asa des ca altii).
Cind vorbim despre sine, modul in care ne percepem este un prim pas. Insa foarte importanta este autoevaluarea, ce duce la constituirea stimei de sine. Acest proces implica doua surse: propria persoana si celalalt.
Asadar din punct de vedere al propriilor evaluari stima de sine este o functia a discrepantei percepute de individ intre sinele ideal (ceea ce imi doresc sa fiu) si sinele real (ceea ce sint). Cind discrepanta este mica sentimentul trait este de valoare si satisfactie, iar cind este mare sentimentele sunt de esec si de lipsa de valoare. Un punct nevralgic al formarii stimei de sine il constituie mesajele venite de la „celalalt”.
Mesajele transmise de adult sunt interiorizate de către copil şi duc la sentimentul de adecvare sau neadecvare în funcţie de succesul sau eşecul adultului de a diferenţia între comportament şi persoană (copilul). Orice comportament necorespunzător al copilului nu trebuie privit ca un simptom al nonvalorii sale, ci ca pe o problemă care trebuie discutată şi rezolvată. Mesaje repetate ce subliniază nonvaloarea duc la constituirea stimei scăzute a copilului, care ajunge să interiorizeze această nonvaloare şi ulterior să se comporte ca atare.
Copii cu stimă de sine scăzută simt că nu au valoare, au trăiri afective negative ce reprezintă frecvent cauze ale comportamentelor lor negative: „Nu sint bun de nimic”, „Nimeni nu mă place”, „Sint urîtă”, „Tata mi-a spus că sunt prost”, „Mama nu mă mai iubeşte dacă nu fac cum vrea ea”. În schimb copiii cu stimă de sine ridicată sunt mulţumiţi de felul lor de a fi, se implică în acţiuni noi şi au încredere în ei, sunt independenţi, îşi exprimă sentimentele, nu sunt uşor influenţabili.
De cele mai multe ori adultul nu sesizează aceste aspecte, sau le sesizează prea tîrziu, cînd stima de sine este deja formată şi este nemulţumit de consecinţele comportamentale care apar la propriul copil. Însă pînă în acel moment din motive mai mult sau mai puţin obiective s-a mulţumit să ştie că cel mic a mîncat tot din farfurie, a fost cuminte, nu a supart-o pe doamna sau pe bunica, a învăţat o poezie, pentru că nu-i aşa, nu avem timp pentru toate. În schimb din cauza stresului, problemelor personale, financiare , profesionale, părintelui i se întimplă să mai „scape” remarci de genul: „Nu eşti bun de nimic”, „De ce el poate, şi tu nu.....”, Nu eşti în stare să.....” „Lasă-mă cu prostiile tale că sunt obosit.....”, „ Trebuie să.......altfel,......”, „ Du-te la mama să te asculte”. Poate că nu realizaţi, că aceste replici sînt cărămizile stimei de sine scăzute, iar părintele, atît de ocupat şi de stresat nu stă să le numere, să vadă dacă s-au strîns suficiente pentru o temelie zdravănă, şi de cele mai multe ori aceasta e gata pînă să bage el de seamă.
Iată în manieră sintetică cîteva categorii de comportamente ce contribuie la formarea stimei de sine la prescolari, unde cea mai importanta sursa o constituie evaluarile parintilor:
Experienţe din copilărie de dezvoltă o stimă de sine echilibrată
- Copilul este încurajat, lăudat,
- I se vorbeşte cu respect şi este respectat
- I se acordă atenţie şi este îmbrăţişat
- Are performanţe bune la grădiniţă sau la activităţile conexe ei
- Are prieteni şi relaţionează cu uşurinţă
- Părintele se implică autentic în viaţa afectivă a copilului
- Există comunicare autentică între părinte şi copil
- Părintele negociză şi nu impune
Experienţe din copilărie de dezvoltă o stimă de sine scăzută
- Este criticat mereu („Dacă cineva mă critică, înseamnă că......”),
- I se vorbeşte pe ton ridicat, se ţipă la el,
- Este ignorat sau ridiculizat (ai de gînd să plîngi iar numai pentru asta),
- Părintele se aşteaptă să fie cel mai bun, perfect dacă se poate,
- Are eşecuri repetate în acţivităţile sale,
- Este mereu comparat cu fraţii sau alţi copii,
- Părinţi care neagă existenţa emoţiilor lor (Nu plînge că nu te doare chiar aşa tare),
- Părinţi care spun copiilor ce să simtă (Trebuie să îţi iubeşti fratele),
- Părinţi ce folosesc ameninţări şi pedepse (Dacă .....atunci,....)
La scolari sursa de formare a stimei de sine se extinde la prieteni, scoala si alte persoane din jur. Elevii cu o stima se sine pozitiva isi asuma responsabilitati, sint mindri de realizarile lor, isi exprima emotiile idiferent de tonalitatea lor, se comporta independent, se ofera ca suport si sprijun pentru altii. Elevii cu o stima de sine scazuta sint nemultumiti de felul lor de a fi („nu sint bun de nimic”), evita sa se implice sau sa realizeze sarcini noi (sigur nu iau examenul),se simt neiubiti si nevalorosi (sint plictisitor/sint antipatic), dau vina pe altii (proful are ceva cu mine), pretind ca sint indiferenti emotional (nu ma intereseaza ca am picat, nu imi pasa), sint foare usor influentabili si foarte vulnerabili.
Şi dacă încă mai sunt sceptici care consideră că e mai important să se preocupe de alte chestiuni mai concrete în ceea ce priveşte copilul, decît de ceva atit de abstract şi puţin palpabil cum e stima de sine, atunci am să mă rezum să enumăr consecinţele pe termen lung ale unei stime de sine scăzute: probleme emoţionale- anxietate, depresie, instabilitate, probleme comportamentale-minciună, agresivitate, probleme şcolare-eşec, abandon, creşterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri în perioada adolescenţei, implicarea în relaţii cu risc, imagine corporală negativă, tulburări alimentare-anorexie, bulimie, suicid.
E atît de fragilă viaţa psihică a copilului pentru că el e în continuă formare şi dezvoltare, şi orice eroare a noastră, a adulţilor, îl poate costa mult în evoluţia lui. De ce să ne preocupe mai mult eliminarea unui comportament nedorit, decît formarea unui comportament adecvat şi dorit? De ce să mă ignori acum, şi să îmi cauţi cabinetul peste cîţiva ani?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu